Dacă la Bucureşti bugetarii au salariile micşorate sau cel pu­ţin îngheţate, birocraţii români din Bruxelles sunt pe cale să câştige o luptă cu Comisia Eu­ropeană în vederea majorării salariilor cu 3,7%. Iar aceştia nu sunt puţini, 78,5% din cele 698 de posturi alocate Româ­niei pentru perioada 2007-2011 fiind deja ocupate. Ves­tea proastă pentru români este că, potrivit comisarului pentru relaţii inter-instituţionale şi ad­ministraţie, Maros Sefcovici, până în 2011 angajările vor fi îngheţate. În plus, Comisia intenţionează să nu mai acor­de majorări salariale, în semn de solidaritate cu statele mem­bre, precum România, care încearcă să-şi echilibreze deficitele bugetare.
La 1 ianuarie 2010, la Comi­sia Europeană erau angajaţi 549 de români pe salarii de bază cuprinse între 2.700 şi 15.000 de euro pe lună. „În ceea ce priveşte reprezen­ta­rea în structura de personal a Co­mi­siei, România stă foarte bine. Ţinta planificată pentru perioada 2007-2011 este de 698 de posturi, din care ro­mâ­nii au ocupat deja 549”, ne-a declarat săptămâna trecută noul comisar european pentru relaţii inter-instituţionale şi ad­ministraţie, Maros Sefco­vici. Potrivit acestuia, dintre românii angajaţi la CE, 271 sunt funcţionari care se ocu­pă cu relaţia Comisiei cu sta­tele me­mbre şi state terţe (65% din obiectivul propus, de 420), iar 267 - personal angajat pentru a se ocupa de proble­mele in­ter­ne ale instituţiei (95% din o­biectivul pe perioada 2007-2011, de 280). Majo­ri­tatea func­ţio­na­ri­lor sunt eco­no­mişti, jurişti sau tran­slatori şi au salarii lunare cu­prin­se în­tre 4.000 şi 4.400 de euro net, peste salariul mediu brut în­re­­gistrat în Bruxelles, sediul Co­misiei, de numai 2.740 de euro pe lună. Con­cluzia comi­sa­ru­lui Sefcovici: „Situaţia e în gra­fic în ceea ce pri­veşte func­ţio­narii cu atribuţii «ex­terne» şi excelentă în ceea ce priveşte cea de-a doua catego­rie de funcţio­nari, fiind în­re­gistrată chiar o de­van­sare de doi ani faţă de data pre­vă­zu­tă”. Struc­tura de personal a Co­mi­siei prevede un raport de 60% personal specializat pe relaţii cu statele membre şi non-membre şi 40% personal asistenţial care se ocupă de pro­blemele interne ale instituţiei.

Cum s-a reuşit această performanţă?
Numărul de posturi alocate ro­mâ­nilor în instituţiile de la Bru­xelles se bazează pe ponderea relativă a fiecărui stat membru, calculată ţi­nând seama de trei criterii: po­pulaţia, ponderea voturilor în Consiliu şi numărul de lo­curi în Parlamentul Euro­pean. Totuşi, articolul 27 din Statutul funcţionarilor Co­mu­ni­tă­ţilor Europene pre­ve­de că „recrutarea trebuie să vizeze asigurarea angajării funcţionarilor cu cel mai înalt nivel de competenţă, de eficienţă şi de integritate, recrutaţi pe o bază geografică cât mai largă. Niciun post nu poa­te fi rezervat reprezentan­ţilor unui anumit stat membru”. Cum la capitolul com­pe­tenţă şi experienţă noii membri cu greu ar putea să facă faţă concuren­ţei vechilor state, pentru a facilita re­cru­tarea rapidă a primilor a fost adop­tat un regulament care autori­zează instituţiile să ocu­pe posturile vacante prin nu­mirea unor candidaţi bulgari şi români, în limita posturilor prevăzute în acest scop şi ţi­nând seama de deliberările buge­ta­re. Acest regulament face derogare de la articolul 27 din statut. Astfel, s-a creat premisa recrutării privilegia­te a candidaţilor români şi bulgari pâ­nă la 31 decembrie 2011.

Şef de agenţie la Bucureşti sau director la Bruxelles?
Din păcate însă, România nu are probleme numai cu absorbţia fondurilor europe­ne, ci şi cu absorbţia fondu­rilor de salarii ale CE. Şi asta pentru că la ocuparea poziţi­i­lor de conducere stăm la fel de prost ca la atragerea de bani europeni.
Deşi are dreptul la nu­mi­rea unui director general sau adjunct într-u­nul dintre directoratele gene­rale (DG) de la Bruxelles, competenţa şi competiţia politică la ni­velul UE le-au jucat feste românilor, neavând niciun astfel de post ocupat. Situaţia este similară şi în cazul Bulgariei. O­ficia­lii europeni susţin însă că nu e un motiv de îngrijorare, dat fiind faptul că perioada de tranziţie se în­cheie abia în 2011. Numai că Maros Sef­co­vici pare de­cis să aplice „zero personal growth policy rule” până în 2013, ceea ce nu este o veste prea bu­nă pentru can­didaţii români. A­cesta va pre­fe­ra o politică de restructura­re prin rotaţie de cadre. Noi an­gajări vor fi posibile doar în cazul u­nor pensionări sau plecări din sistem. Dar din sis­tem se pleacă ex­trem de greu fiindcă directorii sau directorii ge­nerali adjuncţi care conduc mai multe departamente sau asistă un directo­rat general ori un co­misar au salarii lunare de 13.000 de eu­ro. Şefii de directorate genera­le sau de agenţii pot avea sa­larii cu­prinse în­tre 14.000 şi 15.000 de euro.
Nici în ceea ce priveşte si­tuaţia directorilor simpli Ro­mâ­nia nu stă prea bine: nu­mai 5 din cele 9 posturi alocate sunt ocupate (55%), din care patru directori de departamente, şefi de unităţi în di­rec­toratele gene­rale. În ceea ce priveşte managementul de conducere medie, Româ­nia mai are ocupată şi o poziţie de consilier principal la OLAF. Salariile aferente unei astfel de poziţii nu sunt nici ele de neglijat: între 10.000 şi 12.000 de euro pe lună.
România stă de de­par­te cel mai prost în privinţa middle management-ului. Dacă în cazul ma­nage­mentului de top numirile au şi o componentă politică, aceasta ex­pli­când ra­ta de peste 50% a ocu­pării de către români a postu­rilor res­pective, po­ziţiile de con­ducere de la ni­vel me­­­diu se pare că se ocupă pe com­petenţă. Astfel, numai 11 din ce­le 42 de posturi alocate Ro­mâ­niei au fost ocupate (26% din ţinta propusă): 10 şefi de unităţi şi un consilier. Sa­lariile şe­fi­lor de unităţi variază, în func­ţie de ex­perienţă şi de gradul de specia­li­zare, între 6.000 şi 9.000 de euro pe lună.

Sindromul pensiilor nesimţite
În ceea ce priveşte alte beneficii, şi în UE, la fel ca în România, se păstrează discriminarea între angajaţii din sistemul public şi cel privat. O tentativă de reformare a siste­mului suplimentar voluntar de economisire în vede­rea pensiei dedicat membrilor Par­lamentului European a fost atacată de 65 de parlamentari europeni beneficiari ai acesteia, ei nedorind să renunţe de bunăvoie la privilegiile financiare asigurate de respectivul sistem. Po­trivit schemei de pensionare, care nu mai poate primi, în prezent, noi membri, parlamentarii europeni care ale­geau să participe la sistem contribuiau lunar cu 1.194 de euro la un fond de pensii, iar instituţia angajatoare - Parlamentul Euro­pean - vărsa, în contul participanţilor, din fonduri publice, 2.338 de euro. După retra­gerea din activitate, parlamentarii participanţi urmează să primească, pentru tot restul vieţii, o pensie lunară de 1.393 de euro pentru fiecare mandat parlamentar de cinci ani pe care l-au deţinut şi pentru care au efectuat contribuţii la fondul de pensii.
Pe parcursul anului 2008, deficitul de finanţare al schemei voluntare de pensionare pentru europarlamentari s-a majorat de nu mai puţin de patru ori, de la 30 de milioane de euro la sfârşitul anului 2007 la 120 de mili­oane de euro la finalul lui 2008, din cauza crizei financiare, care a afectat grav randamentul plasamentelor investiţionale efectuate de fondul de pensii. În aceste condiţii, Biroul Parlamentului European, compus din preşedintele acestuia şi din cei 16 vicepreşedinţi ai instituţiei, a decis recent să modifice regulile schemei de pensionare, pentru a reduce deficitul acesteia la niveluri sustenabile. Astfel, Biroul a decis să majoreze vârsta minimă de pensionare începând de la care parlamentarii sunt îndreptăţiţi să încaseze cuantumul integral al pensiei de la 60 la 63 de ani. În plus, reforma propusă prevedea desfiinţarea posibilităţii ca europarlamentarii să încaseze un procent de până la 25% din suma totală cuvenită pentru anii de pensie sub forma unei plăţi unice, precum şi abolirea opţiunii de pensionare anticipată, cu reducerea corespunzătoare a indemnizaţiei lunare de pensie, începând cu vârsta minimă de 50 de ani. Această schemă suplimentară voluntară de pensionare, care se adaugă sistemului-standard de pensii al parlamentarilor euro­peni, a constituit un subiect de controversă încă de la înfiinţarea sa. Baza legală de funcţionare a sistemului a fost contestată în repetate rânduri de Curtea Europeană a Auditorilor, care a acuzat, printre altele, faptul că europarlamentarilor li se permite să efectueze contribuţii la fondul de pensii nu doar din salariul aferent funcţiei lor, ci şi din sumele pri­mite sub formă de in­dem­nizaţii de finanţare a costurilor de funcţionare a birourilor parlamentare.