Sunt săptămâni întregi, dacă nu luni, de când urmărim cu sufletul la gură evenimentele din PSD, de parcă altceva mai bun nu am avea de făcut. Ştirile despre candidaturi, retrageri, alianţe şi mezalianţe politice sunt întrerupte când şi când de câte o spargere la casa de amanet sau de un jaf armat la o covrigărie. În rest, toţi analiştii, specialiştii, politologii şi publiciştii stau cu gura larg deschisă pe ecranele televizoarelor, aşteptând şi ei să le iasă, prin vreo minune, ceva nou. Nu s-a întâmplat, dar ei se încăpăţânează să se încoţopenească pe scaunele de invitaţi din studiourile de şouri vorbite, părând că fără prezenţa domniilor lor acolo ţara ar rămâne mult mai săracă în informaţii.
Cel mai clar am observat acest fenomen în chiar ziua alegerilor din PSD, când principalele televiziuni de ştiri au transmis extrem de live de la faţa locului, zi de februarie până-n noapte. Rând pe rând, prin cele două studiouri s-au perindat cam aceiaşi oameni, cu unele mici excepţii de exclusivităţi. Aceiaşi oameni, cum spuneam, care aveau mereu informaţii proaspete din interior. Informaţiile erau atât de proaspete, încât de cele mai multe ori nu fuseseră aduse şi la cunoştinţa celor care ar fi trebuit să le fie protagonişti, astfel încât evenimentele nu mai aveau loc.
Uneori, după doar cinci minutele de stat pe scaunul rotativ de analist, invitatul avea o revelaţie şi descoperea câte un nou complot sau o nouă conspiraţie. Câte un rotofei atins de lumina divină a flăcării analitice începea să tremure lejer din bărbuţă şi să dea drumul unui şuvoi de dezvăluiri.
Însă aceşti fini cunoscători erau atât de pătrunşi de importanţa propriilor şuvoaie de vorbe, încât de cele mai multe ori nici nu observau că cei pe care ei îi dădeau drept mari favoriţi la accederea în turul doi îşi retrăseseră candidatura încă dinainte de începerea congresului. Sau că, încă de la orele prânzului, Mircea Geoană îşi însuşise deja discursul de înfrânt, stând la prezidiu doar ca să nu se vadă cum ţopăie de fericire că a scăpat de povara unui partid plin de vanghelişti. Dacă mai era nevoie de încă o dovadă, congresul PSD a probat cu asupra de măsură că majoritatea analiştilor bine informaţi nu sunt altceva decât nişte personaje pufoase pe care lenea le împiedică până şi de la a mai da vreun telefon pentru a obţine vreo ştire reală. Tot ce debitează pe ecrane este rezultat al profundelor analize pe care le fac în timp ce se gândesc, de fapt, la data când le vor intra pe card banii pentru ilustra lor prestaţie televizată. Logica le este, de cele mai multe ori, străină, dar asta nu-i împiedică să vorbească asemeni unor oameni mari. Iar dacă dai şi de un Cozmin Guşă, care inventează conspiraţii şi certitudini ce se dovedesc destul de repede a fi rodul unei fantezii extrem de bogate, te întrebi de ce i se mai dă crezare unui astfel de personaj. Sau de ce, dacă tot s-a dovedit în numeroase concerte drept tată al afonilor şi mamă a falseorilor, un om atât de puţin dotat pentru muzică mai este invitat să fluiere simfonii. Deşi, poate, toată lumea îl invită doar ca să aibă de cine râde.
