Una dintre cele mai mari aberaţii legislative este pe cale de a ajunge pe masa de lucru a Camerei Deputaţilor. E vorba despre proiectul de lege privind organizarea şi exercitarea profesiei de artist vizual. De fapt, lucrurile aşa au şi fost prezentate în comunicatele de presă: ca fiind deja în faza de proiect, aflat la Comisia de cultură a Camerei. Şerban Dumitru, preşedintele Uniunii Artiştilor Plastici (şi iniţiatorul proiectului), neagă acest lucru, spunând că i l-a înmânat cu titlu personal lui Ioan Sbârciu, care este membru al Comisiei de cultură, dar este, în acelaşi timp, şi artist plastic.
Şerban Dumitru spune că nici măcar nu e vorba de un proiect, ci de un draft, un „proiect de proiect“ de lege. Totuşi, pe site-ul Uniunii Ar­tiş­tilor Plastici - filiala Braşov, proiectul - sau draftul, sau „proiectul pro­iectului“ - e postat de câteva luni bu­ne. Şi va mai sta, probabil, un timp, până când convingerea de­spre „impracti­ca­bilitatea“ lui va fi u­na­nimă. Un ase­­menea demers, în forma în care e prezentat, este la fel de oportun ca şi, pe la începutul ani­lor 2000, iniţiativa de a promulga în Parlament o le­ge împotriva manelelor.

Ce şi-a propus…
Proiectul, ne-a spus Şerban Du­mi­tru, urmăreşte de fapt să repare dis­crepanţa actuală dintre semnificaţia culturală a activităţii artistice şi re­cunoaşterea ei socială, în pre­zent artiştii fiind asimilaţi, din punctul de vedere al beneficiilor primite de la societate (pensii, asigurări sociale şi de sănătate etc.) unor categorii a­fla­te foarte jos în ierarhia socială. Nu­mai că de aici şi până la ce a ieşit e o dife­renţă ca de la parlamentul bi­ca­­meral la Marea Adunare Naţională.
Pe 19 ianuarie a avut loc, la In­sti­tutul Cultural Român din Bucureşti, în cadrul programului „Arte Marţia­le“, dezbaterea cu tema „Arta în faţa legii“, care punea în discuţie chiar pro­iectul lui Şerban Dumitru. Im­pre­sia lăsată a fost dezastruoasă, mai a­les pentru artiştii din afara Uniunii, ca­re sunt mai mulţi şi mai activi. Iar unii au şi reacţionat în scris, considerând această lege ca fi­ind antieuropeană.
Partea bună a demersului (căci are şi aşa ceva) este prezentă doar în câteva paragrafe şi în declaraţiile lui Şerban Dumitru, preşedintele UAP. „Nimeni nu poate lua dreptul de semnătură unui artist - spune domnia sa, contrazicând proiectul. Pro­pu­nerea mea, care urmează a fi su­pusă dezbaterii membrilor Uniunii, are la bază recomandarea UNESCO privind statutul artistului şi susţi­ne­rea artelor, adoptată de Conferinţa Generală UNESCO din 1980, recomandare care nici astăzi n-a fost onorată. Conform acestei recomandări, statul ar trebui să creeze şi să aplice un cadru juridic şi instituţional pentru recunoaşterea importanţei acti­vi­tăţilor profesioniştilor din dome­niul creaţiei artistice“.

…şi ce-a ieşit!
Numai că această declaraţie (dezvoltată în nota de fundamentare a textului) n-are aproape nicio legă­tu­ră cu proiectul. Căci este normal ca statul să protejeze şi să asigure ca­drul de funcţionare artiştilor care ies dintr-o şcoală de specialitate subvenţionată (arte plastice, arte decorative, design) şi e perfect adevărat că deciziile de manifestare a artei în spaţii publice se pot lua, la nivelul unor primari sfertodocţi, pe criterii de interese, dar e aberant ca o structură de breaslă, oricare ar fi ea, să aibă calitatea juridică de a decide cine are şi cine nu are dreptul să semneze o operă. Căci, indiferent de ce a avut în gând Şerban Dumitru, textul cu pricina exprimă explicit acest lucru. Iată câteva mostre: „Art. 3. Poartă titlul de artist vizual absolventul cu diplomă de licenţă sau alt document asimilat, eliberat de instituţiile de învăţământ superior de ar­te vizuale sau arte plastice recunos­cu­te de statul român. Art. 4. (2) Poar­tă, de asemenea, titlul de artist vizual şi absolventul cu diplomă de licenţă sau alt document similar, obţinut în cadrul unor programe sociale ori ca urmare a absolvirii unor cursuri su­perioare fără frecvenţă, în domeniul artelor vizuale, de către persoane care au dobândit nivelul minim ne­ce­sar de cunoştinţe, deşi nu au fost respectate condiţiile referitoare la durata minimă a studiilor. Aceste per­soane trebuie să aibă o experien­ţă profesională de minimum 7 ani sub îndrumarea unui artist vizual cu drept de semnătură sau a unui studio/unei societăţi de arte vizuale şi să promoveze un examen standard de absolvire de nivel universitar, echivalent cu examenul final pen­tru obţinerea diplomei de licen­ţă sau a altui document asimilat, conform prevederilor art. 3“.
Iar ca să nu mai existe niciun dubiu asupra intenţiilor acestui pro­­iect, articolul 8 face precizări de­spre felul în care se dobândeşte drep­tul la semnătură şi cine îl acor­dă: „Artistul vizual dobândeşte drept de semnătură, acordat de So­cie­ta­tea/Ordi­nul Artiştilor Vi­zuali din Româ­nia, dacă îndepli­neş­te con­diţiile de onorabilitate şi de sta­giu profesio­nal. Dobândirea drep­tu­lui de sem­nă­tură atrage în­scrierea în Re­gis­trul/Ta­bloul Naţional al Ar­tiş­ti­­lor Vizuali“.

Ce s-ar face Van Gogh şi Ţuculescu?
Proiectul legii privind organiza­rea şi exercitarea profesiei de artist vizual îi vizează pe artiştii plastici în primul rând, dar şi pe designeri, ar­tiştii fotografi, pe scenografi şi pe cre­atorii din sfera cinematografiei. Ioan Cărmăzan, vicepreşedintele UARF (Uniunea Autorilor şi Reali­za-torilor de Film), respinge ferm pro­iectul lui Şerban Dumitru în forma în care se prezintă. „Legea asta e o prostie. Cum să-i condiţionezi cuiva dreptul de semnătură pe o operă? Şi dacă treaba devine juridică, înseam­nă că producătorul nu mai are dreptul să-şi aleagă regizorul, dacă ăla n-are studii? Cum vine asta? Păi lu­cru­rile astea se reglează natural, în societate. Dacă filmul e prost sau nu e pe gustul oamenilor, îl respinge publicul, nu? Ce treabă are ordinul sau asociaţia asta? A, dacă se pune problema accesării de fonduri pu­bli­ce, e normal ca statul să lucreze cu o instituţie. Pentru că instituţia, breas­la, e alcătuită din oameni şco­liţi tot pe banii statului. Deci e mai sigur pentru stat şi, în plus, creşte şi prestigiul acelei instituţii. Dar asta e o altă discuţie“.
Marea problemă a proiectului este faptul că prevederile sale nu se referă doar la artiştii care fac parte dintr-un viitor Ordin al Artiştilor Vi­zuali, ci la toţi creatorii de arte vizua­le. Asta exprimă textul. În aceste con­diţii, Van Gogh n-ar avea nicio şansă să obţină dreptul la semnătură căci, se ştie, marele artist avea probleme cu desenul. Iar Ţuculescu, care era me­dic şi biolog, nici atâta. Marii ar­tişti au fost supuşi aproape fără ex­cepţie cenzurii sociale, iar arta lor a fost validată, de cele mai multe ori, după moarte. Asta ţine de condiţia artistului în lume. Dar nicio lege, pâ­nă acum, nu le-a interzis şi nu le-a condiţionat dreptul de semnătură.

Alexandru Ghilduş: „Legea noastră se referea strict în relaţia cu statul“
Cu câţiva ani înaintea UAP, un proiect asemănător a fost propus spre dezbatere parlamentară de Socie­tatea Designerilor Profesionişti din România. Unele puncte din acel proiect sunt aproape identice cu cele din actualul proiect UAP (articolele 2, 8 şi 44). Preşe­dintele SDPR, Alexandru Ghilduş, ne-a dat următoa­rea explicaţie: „Iniţiativa noastră era aceea de a crea cadrul legislativ pentru desfăşurarea profesiei de DESIGN. Legea era inspirată din cea care susţinea Ordinul Arhitecţilor şi vorbea despre profesionalism şi aplicarea lui  strict în relaţia cu instituţiile statului. Al­te reglementări nu priveau decât statutul designerului, relaţia profesională din interiorul breslei. Iar în raport cu statul se prevedea ca nicio licitaţie publică şi niciun contract din zona de acţiune a designului să nu se facă decât cu persoane care aveau calitatea de designer profesionist şi/sau cu societăţi comerciale care făceau dovada că au angajaţi designeri profesionişti sau colaborează cu de­sig­neri profesionişti. În privinţa proiectului de la UAP, aş vrea să menţionez următoarele: în 1923, dacă nu mă înşel, exista o lege Ralea… Făcută deci de un politician, nu la ini­ţiativa artiştilor, şi nu pentru că reprezenta interesele unui grup… El, ca politician, a în­ţeles că are o datorie faţă de ţară şi, în do­meniul lui de activitate, a decis să susţină arta. Rezultatele se văd astăzi, când pe piaţa de artă circulă foarte, foarte multe lucrări interbelice. Tot din acea perioadă, nume mari ale culturii plastice (vizuale, ca să ne ra­por­tăm la iniţiativa de acum), sunt recu­nos­cute şi pe plan internaţional. Asta înseam­nă politica. Viziune şi acţiune!“