Au trecut 20 de ani de la Re­vo­luţie şi în curând se vor împlini tot atâţia ani de la evenimen­tele care i-au urmat în primă­vara şi vara lui 1990. Au trecut două de­cenii şi peste romanul „Ano­tim­­puri de trecere“, scris atunci de Cătălin Ţîrlea şi publicat cu câţiva ani mai tårziu de­spre aceste evenimente din turbulentul an 1990. Cătălin Ţîrlea era pe atunci un prozator de mare talent şi avea doar 25 de ani. De­butase cu un volum ciudat pentru un tânăr: „Povestiri cu pensionari“ şi începuse să lu­cre­ze la TVR. Ul­te­rior a mai publicat câ­teva cărţi, tot mai sub­ţiri şi, devenind diplomat, s-a îndepărtat şi la propriu de literatură şi lu­mea literară.
Editura Allfa reia acum romanul „Ano­timpuri de trecere“, care apare şi mai interesant în partea sa de reconstituire a ceea ce a devenit, la propriu, istorie: Piaţa cu protestul Golanilor devenită teatrul sângeroasei mineriade din iunie 1990, lumea întoarsă pe dos de Revoluţie şi de clocotirea clădirii din ni­mic a unei lumi noi cu aspecte patetice sau groteşti. Un bătrân preot de cartier „se privatizează“ în branşa comerţului şi vinde tocmai ca „produse“ alimentele euharistice: pâine, apoi şi vin. Cu ele îi împărtăşeşte pe minerii care vin „să apere democraţia“ şi care profită de ocazia dezordinii să se ucidă între ei, dând vina cu cinism pe „studenţi“. Birtul „Înfră­ţi­rea“, unde se poartă discuţiile dezlânate pe te­me socio-politice, devine luxosul local „Tiffanny“, şoferii ştabilor noi sunt cei ai no­menclaturiştilor şi au văzut mul­te. Dar personajul principal este un ziarist, mai precis un fotograf de ziar, un anume Matei Bucur, care încearcă să devină cineva în Bucureştiul turmentat al acelor ani 1990-1991, trăieşte o poveste de dragoste, o aventură bizară în­tr-un grup care face un experiment despre ma­nipu­larea mase­lor şi în final dispare fără urmă, probabil în străinătate, convins că vreo 20 de ani nu mai e nimic de făcut pentru oraşul său.
Au trecut 20 de ani. Privim evenimentele acelui timp altfel decât le percepea în direct Matei Bucur sau le descria Cătălin Ţîrlea în 1990, altfel decât le citea publicul în ediţia princeps din 1998? Mai im­portant este că, dacă am uitat sau nu le-am trăit, cartea le pu­ne în lu­mi­nă cu multă ve­ridicitate. Ca şi personajul său, Cătălin Ţîrlea este un „fotograf“ de talent care găseşte ima­gini ale unei rea­lităţi şocante, înregis­trează şi redă, cu principala sa calitate - care este aceea a simţului de a surprinde vorbirea oamenilor vii, autentici­tatea limbajului - şi sunetul epocii.
„Anotimpuri de trecere“ este acum efectiv un roman istoric, un document, ba chiar şi un document psihologic. Lucrul acesta a fost observat de critica de întâmpinare a anului 1998 şi acum este foarte evident. „Păcatele cetăţii“ pe care le consideră un bătrân ziarist cauza învrăjbirii în anul 1990 nu au scăzut, nu s-au spălat, ba poate s-au înmulţit, dar au devenit altele decât cele care l-au făcut pe Matei Bucur să-şi piardă orice speranţă.
După 20 de ani de la evenimentele care l-au provocat, „Anotimpuri de trecere“ ră­mâ­ne un roman interesant şi puternic, acum eventual şi creator de nostalgii.