Materialul de săptămâna trecută a rămas dator cu o idee pe care, din lipsă de spaţiu şi de timp, nu am apucat s-o expun. Ideea era că toate tentativele postdecembriste ale partidelor politice de a se organiza prin competiţii interne cu moţiuni au sfârşit prost (pentru partidul care le-a iniţiat). Amintesc numai două cazuri celebre: cel din primăvara lui 1992, când victoria echipei lui Petre Roman la congresul FSN a determinat înfiinţarea, sub oblăduirea lui Ion Iliescu, a FDSN-ului, devenit, peste timp, PSD-ul de astăzi şi cel din primăvara lui 2001, când congresul PNŢCD a îngropat un partid care, altminteri, avusese un rol major în schimbările din societatea românească de după 1989.

 

Subtitlul nu trebuie să înşele: când spun „comunism rezidual”, nu mă refer la faptul că toate partidele au în componenţă mulţi „foşti” din Partidul Comunist. Nu mă refer nici măcar la năravurile „baronilor” de azi care sunt, parcă, mai pernicioase decât cele ale prim-secretarilor judeţeni de pe vremuri. Mă refer la o chestiune ce ţine tot de mentalitate, dar nu se opreşte în cercul interior al membrilor de partid, ci este larg răspândită în întreaga societate, chiar şi printre cei mai tineri, care nu au prins, ca adulţi, ultimele clipe ale fostului regim. E vorba despre reprezentarea că un partid politic ar trebui să funcţioneze ca un sistem coerent, ca o maşină, ca o organizaţie întrucâtva militarizată. Această reprezentare, exprimată acum 20 de ani şi mai bine prin formula „unităţii de monolit (sau de granit)” a PCR, a fost extinsă asupra tuturor partidelor, mai ales de către cei care nu au făcut sau nu se implică în politică. Un partid, se spune, nu este un club de discuţii, el presupune o „înregimentare”. Iată o reprezentare care e şi nu e adevărată!

Presa însăşi cade sistematic în acest joc înşelător atunci când vorbeşte, de exemplu, despre „maşinăria de partid”, cu referire la PSD sau PD-L. Pe de altă parte, aceeaşi presă nu scapă nicio ocazie de a amplifica toate tensiunile interne ale partidelor, fie ele grave sau benigne.

Realitatea este însă mult mai complicată decât acest tip de reprezentare socială sau de imagine publică. Partidele politice sunt, până la urmă, nişte asocieri benevole ale unor indivizi cu unele interese comune. La limită, şi partidele ar putea fi incluse în categoria ONG-urilor. Prin urmare, loialităţile în interior sunt efemere, ceea ce, la o judecată rece, este chiar rezonabil: într-un partid politic, loialităţile profunde trebuie să se manifeste faţă de idei, nu faţă de persoane. Dar cum ideile nu au (încă, să zicem!) mare trecere la politicianul român, singurul factor de loializare este „şeful cel mare”, iar partidele trec rapid şi brusc de la situaţii de exuberanţă, energie şi fermitate (când sunt la putere: „ciocu’ mare!”), la slăbiciune şi confuzie (când sunt în opoziţie).

 

Cred că, mai întâi, ar trebui ca politicienii noştri să facă distincţia între „leadership” şi managementul de partid, între a fi conducător şi a fi administrator. Şi, paradoxal, România duce mai degrabă lipsă de manageri decât de conducători! (Întrebare încuietoare pentru cititorii adormiţi: ce e Emil Boc? Conducător sau manager?)

Pentru a fi funcţional un sistem de organizare cu „liste închise”, cum s-a vrut la PSD şi cum vrea, în continuare, Crin Antonescu la PNL, trebuie ca întreg sistemul politic să fie echilibrat şi experimentat. În Marea Britanie sau în SUA, ţări cu sisteme bipartite bine rodate, este firesc ca în interiorul unui partid să coexiste mai multe curente sau facţiuni. Este chiar necesar, pentru că, atunci când partidul pierde, liderul şi echipa de conducere pleacă automat. În aceste condiţii, existenţa unei echipe secunde - fie ea şi rezultatul unei „opoziţii interne” - are rolul de a absorbi rapid eşecul politic al partidului şi de a arăta mediului extern (în principal electoratului propriu, dar şi presei şi opiniei publice în general) că partidul a recepţionat mesajul electoral, că-şi poate asuma o altă linie politică, în fine, că „are viitor”! E de subliniat că în aceste ţări funcţionează sistemul de vot majoritar, ceea ce autonomizează, fireşte, aleşii partidului faţă de decizia liderului.

Dacă ne uităm la partidele noastre, intenţiile de a introduce un asemenea sistem sunt pur şi simplu caraghioase: liderii care au pierdut confruntarea electorală caută, de fapt, să-şi menţină puterea printr-un artificiu.

Prin opoziţie, celălalt sistem pus în discuţie, al candidaturilor individuale, este mai potrivit pentru democraţiile încă nematurizate. E adevărat, procesul decizional este încetinit, uneori chiar blocat, dar fiecare dintre membrii de partid are o importanţă relativă mai mare decât în cazul votului pe liste. În plus, discuţiile şi tranzacţiile interne (asta pentru că mi-e greu să folosesc expresia „dezbaterile de idei”) sunt esenţiale pentru creşterea coeziunii interne a partidelor, chestiune aflată, cum am arătat, în suferinţă.

 

Adevărul este, vorbind despre PSD, că Mircea Geoană greşeşte profund insistând să candideze. Desigur, din exterior, nu am toate datele necesare pentru a măsura presiunile sau motivaţiile sale. Ceea ce se vede însă cu ochiul liber este mai mult decât edificator. Oficial, Geoană vine cu argumentul că are deja o experienţă şi că aceasta va ajuta partidul să câştige alegerile din 2012. Argumentul e de doi lei! Şi Năstase, şi Mitrea se pot lăuda cu experienţa, iar promisiunea de a câştiga viitoarele alegeri pe ideea că PD-L se va eroda la guvernare o poate face oricare dintre cei nouă candidaţi. În plus, Geoană agită stindardul luptei anti-Băsescu. Deşi eu însumi sunt un adversar neîmpăcat al stilului şi ideilor preşedintelui, un asemenea argument în gura lui Geoană sună mai degrabă a resentiment personal decât a idee politică. În fine, insistenţa de a candida este prea strâns legată, imagologic, de persoanele din jurul său. Mircea Geoană pare că e pus să candideze de alţii, cu scopuri obscure.

Să presupunem că Geoană va câştiga. (Scriu aceste rânduri vineri, înainte de Congres.) Prima consecinţă va fi o slăbire a partidului. Mulţi parlamentari au declarat categoric că vor părăsi partidul în acest caz. S-ar putea să existe chiar şi o sciziune. Asta, încă, n-ar fi o tragedie. PNL şi-a revenit remarcabil după plecarea PLD, în 2007. Chestiunea gravă este că un partid care a pierdut are nevoie esenţială de ceva nou, chiar dacă acel ceva nou nu e de durată. Iar problema uriaşă a lui Mircea Geoană şi a sprijinitorilor săi este că ei sunt, de fapt, cei care au nevoie de un suflu nou. Dacă Geoană va învinge, următoarea perioadă va fi, în cel mai bun caz, de stagnare a partidului. Şi o nouă candidatură a sa la o funcţie majoră în stat (premier sau preşedinte) va aduna toate reproşurile de la eşecurile anterioare.

Dacă Mircea Geoană nu ar fi candidat, recunosc, ar fi avut o perioadă de un an mai dificilă. Dar ar fi avut suficiente resurse pentru a reveni: vârsta, onestitatea, hărnicia, o anumită doză de blândeţe şi echilibru. Recuperarea trupelor nu se face pe câmpul de luptă, ci undeva, departe, în spatele frontului.

Cum ar fi fost cu partidul dacă Geoană nu ar fi candidat? Desigur, e imposibil să ne imaginăm că ar fi fost o trecere lină şi euforică la o altă echipă de conducere. Tensiunile ar fi răbufnit oricum. E probabil că şi în acest caz ar fi avut loc dezertări. Dar partidul s-ar fi mişcat din loc. Nu conta, pe moment, dacă direcţia în care-ar fi luat-o era bună sau nu. Dacă ar fi fost „reformistă” (cum îi tot cântă adversarii politici) sau nu. Important este că ar fi adus ceva nou.

Veţi spune, dragi cititori: bine, dar sunt prezentate doar variantele în care Geoană câştigă sau nu candidează. Ce se întâmplă dacă Geoană candidează şi nu câştigă? Răspunsul e simplu: ceva la mijloc! Aştept şi eu, cu interes, rezultatele de la Congres!