Bunurile publice mondiale şi democraţia cetăţenilor

Deşi poate la prima vedere „uzate“, cele două ex­presii reflectă elementele fundamentale ale unei posibile alte mondializări decât cea de faţă, mă­ci­nată şi infirmată de actuala criză financiar-econo­mi­că, una de sistem, şi nu de simplă conjunctură.
Conceptul de bunuri comune ale umanităţii, denu­mite curent bunuri publice mondiale (BPM), a fost elaborat pentru a surprinde şi descrie acele nevoi care se exprimă la scară planetară şi care nu pot să fie produse de pia­ţă din cauza a două caracte­ristici principale: nicio persoană nu poate să fie ex­clusă de la consumul unui asemenea bun (princi­piul ne­excluderii) şi folosirea sa de către cineva nu-i privează de acestea pe alţi membri ai unei co­munităţi (principiul nerivalităţii). Im­portanţa şi sem­nificaţiile sale derivă din faptul că obiectivul unei dezvoltări echilibrate şi du­rabile a planetei nu poa­te fi atins decât dacă bunuri publice, precum un mediu adecvat, de calitate, sănă­ta­tea, educa­ţia şi secu­rita­tea fac obiectul unor politici definite şi finan­ţate la nivel internaţional, din resurse publice.
În prezent se constată, în mod evident, o a­cută subproducţie de BPM; degradarea me­diului şi afirmarea schimbărilor climatice, in­stabilitatea financiar-economică internaţio­nală, insuficienţa difu­zării cunoştinţelor, criminalitatea financiar-banca­ră, structuralizarea co­rupţiei ş.a. sunt exemple edificatoare în acest sens. Sub impactul mondializării neo­li­berale şi al insuficienţei producţiei de bunuri comune, planeta a devenit instabilă, inegalitară şi, în mare parte, poluată, punând în pe­ri­col persistenţa actualei formule de exprima­re a vieţii. Mai multe raţiuni explică, dar nu jus­tifică, aceasta. E­xi­s­tă, mai întâi, o proble­mă de evaluare a costurilor şi a randamen­te­lor lor, mai ales având în vedere ori­zontul tem­poral în care se înscriu. Aşa, de e­xemplu, politicile de luptă împotriva schim­bărilor climatice şi a distrugerii biodiver­si­tăţii au costuri ri­dicate, randamente incerte şi pe termen lung, c­are pot descuraja iniţiativele actorilor publici, presaţi de dificultăţile prezentului. În al doilea rând, starea de insuficienţă provine şi din dimensiunea lor spa­ţială. Politicile bu­ge­tare şi fiscale ale statelor sunt definite pe o bază naţională, în timp ce de bene­fi­ciile trase din aceste bunuri profită, în largă mă­sură, ţări terţe, comunităţi internaţionale în an­samblu.
Resursele publice nu pot fi create în cantităţi suficiente decât cu condiţia stabilirii unui dispozitiv fiscal global, a unei cooperări adecvate la aceeaşi dimensiune şi pe baze juste şi echitabile. Din această perspectivă, ar trebui gândite şi exprimate noi drepturi umane; aşa, de exemplu, accesul la cunoştinţe produce chiar externalităţi pozitive, întrucât, cu cât există mai mulţi oameni informaţi, instruiţi, cu atât cunoaşterea progresează mai re­pe­de. Tot aşa, garantarea unui drept la mediu să­nă­tos şi protejat e profitabilă tuturor şi nu-şi limi­tează efectele în plan strict individual.
În orice caz, politicile publice, garant al interesului general plasat sub o dublă exigenţă, so­cială şi ecologică, reprezintă singura cale de a asigura, alături de o democraţie profund re­novată, cea a cetăţenilor, şi nu a simplilor „ac­ţionari“ anonimi ai unei supraeconomii de piaţă planetară, un alt fel de mondialism, mai echitabil şi mai profitabil pentru toţi.