Transnistria. Singura relaţie directă a României cu Transnistria „s-a jucat“ în 2009 pe terenul de fotbal.
Fiul lui Smirnov este şi patron al echipei Şerif Tiraspol, aşa încât Steaua ar fi putut să fie, ca fost club al armatei române, pe post de ambasador. Turcia şi Armenia, ţări fără relaţii diplomatice, au folosit fotbalul ca suport al unei vizite istorice a preşedintelui Sarkissian la Ankara. Nu pledez pentru deschiderea unui pod de flori către Tiraspol, dar analiza extrem de atentă a ceea ce se întâmplă în Transnistria este obligatorie pentru România. Declaraţiile făcute recent de Smirnov sunt de luat în seamă nu atât pentru efectul lor practic nul, cât pentru folosirea acestora ca suport în deciziile care se iau la Moscova, Chişinău sau Kiev. Liderul separatist a declarat că el nu este împotrivă ca Rusia să amplaseze în Transnistria un sistem antirachetă Iskander, ca răspuns la includerea României în programul scutului antibalistic american. Smirnov spune multe, iar prin el vorbesc, atunci când o doresc, alţii. Se practică şi la case mai mari.
Ce efect a avut „bomba“ aruncată de Smirnov? Evident, „ecoul“ a venit imediat de la Chişinău, mai ales că Smirnov, odată cu invitaţia de plantare a rachetelor Iskander, sublinia că „ar dori o prezenţă militară rusească veşnică în Transnistria, care să protejeze cetăţenii ruşi“. „Tunurile“ declaraţiilor au fost puse, evident, pe România. Un reprezentant al minorităţii ruse din Chişinău, Valeri Klimenko, a reacţionat imediat, spunând că premierul Vlad Filat şi preşedintele interimar Mihai Ghimpu ar trebui să ceară României să renunţe la iniţiativa de instalare a sistemului american anti-rachetă, pentru a nu provoca Rusia. Mai aplicat, fostul ministru moldovean al securităţii, Antol Plugaru, explică: „România şi-a aprins paie în cap, pentru că acest «Iskander» are o rază de bătaie de 500 kilometri. În acest fel el acoperă, practic, tot teritoriul României. Un regiment are 8 maşini a câte două bucăţi. 16 unităţi sunt suficiente pentru a şterge de pe faţa pământului obiectivele de importanţă strategică de pe teritoriul României, şi nu numai“.
Asemenea declaraţii pot perturba, pe termen scurt, dialogul politic înfiripat pe un curs nou cu puterea democrată de la Chişinău? Este o primă întrebare pe care autorităţile de la Bucureşti ar urma să şi-o pună. Mai ales că ministrul moldovean al apărării, Vitalie Marinuţă, a declarat că Moldova ar putea renunţa la statutul de neutralitate ca urmare a deciziei României de a găzdui componente ale scutului american.
El a adăugat că scutul anti-rachetă din România va spori securitatea aeriană a Republicii Moldova, dar, totodată, ar putea îndepărta soluţionarea diferendului transnistrean.
Este evident că Smirnov încearcă atragerea Rusiei într-o capcană, dar asemenea declaraţii readuc în actualitate pericolul regional pe care îl prezintă prezenţa trupelor ruseşti în Transnistria.
Iniţiativa administraţiei Băsescu de a accepta instalarea de componente ale scutului american pe teritoriul României declanşează, iată, o dezbatere mai intensă la vecini. Reacţia Ucrainei nu a apărut, dar, odată cu schimbarea puterii la Kiev, ea este de aşteptat. Cum şi mai aşteptată va fi dezbaterea acestui subiect de importanţă naţională la noi. Românii nu ştiu încă mai nimic despre acest scut. Pare să fie, la prima vedere, un palton pe care îl primim cadou, dar la care urmează să plătim nasturii foarte scump. Evident, banii pe nasturi îi încasează croitorul care ne face paltonul cadou. Sunt informaţii că avioanele multirol au furnizorul ca şi stabilit, iar croitorul impune ca, odată cu paltonul, să luăm şi rachete Raytheon, la pachet cu instalaţii Patriot.
Negocierile pentru dotarea sistemului Hawk, modernizat cu firma Raytheon, pot constitui baza unui film horror în care au fost obligaţi să joace ofiţerii armatei române. Urmează şi seria a doua?
