Românii învăţaseră deja, în anii ’90, că banii care dorm se depreciază. Aşa că i-au pus în mişcare: dintr-un cont în altul, dintr-o bancă în alta. În acest iureş, din bani… se făceau alţi bani. Profit realizat din mişcarea banilor. Un fapt era clar: acela că România nu avea nicio şansă în afara economiei de piaţă. De prea multe ori însă la măsuri raţionale se răspundea cu „populisme“. Indiferent cum îşi formulau punctele de vedere, era limpede că „populiştii“ voiau bani mulţi şi ieftini. Ca să le ajungă pentru egalizarea veniturilor cu preţurile, pentru păstrarea surplusului de personal în societăţile cu capital de stat şi pentru a menţine în viaţă întreprinderile nerentabile.
La ce s-a ajuns? Am văzut: la speranţe deşarte şi la visuri irosite. Căci în decembrie ’89, într-un moment de cotitură radicală a istoriei, speranţa atinsese cote foarte înalte. Dar s-a dovedit a fi fost un prost sfetnic. De fapt, speranţa grăbise reducerea bruscă a săptămânii de lucru. Apoi a determinat renunţarea la normele de producţie, restituirea părţilor sociale şi folosirea întregii rezerve valutare pentru importuri de bunuri de consum. Plus acordarea de credite bancare pentru plata salariilor neacoperite cu muncă şi cu mărfuri. Mulţi gândeau că ţara e bogată şi că un singur lucru mai era necesar ca să trăim bine: să schimbăm raportul între producţie şi consum. Asta pentru că, decenii la rând, în prim-plan fusese producţia. Consumul era Cenuşăreasa. Partida, într-o primă fază, au câştigat-o cei care credeau că sosise vremea să schimbăm raportul între producţie şi consum. Pe scurt: societatea să muncească mai puţin şi să consume mai mult. Zis şi făcut. S-a muncit mai puţin, aşa că producţia a început să cadă. Şi cantitativ şi calitativ. S-a consumat, în schimb, mai mult. Consumul, în 1990, depăşise valorile din 1989, dar nu a mai putut fi egalat timp de mulţi ani dintre cei care au urmat. Unde nu era producţie mai mare, care să fie acceptată de piaţă, nu putea fi consum sporit. An de an, producţia a scăzut. Normal, a scăzut şi consumul.
Ce a urmat? A scăzut puterea de cumpărare a veniturilor. Îndeosebi a salariului. Populaţia a primit tot mai mulţi bani, dar cu aceşti bani a cumpărat mărfuri tot mai puţine. Din această cauză, nu erau deloc puţini cei care au fost năpădiţi de nostalgia trecutului. Au fost date uitării cozile de la magazinele alimentare, frigul din case, duminicile lucrătoare, salariile amputate. Preţurile bolnave de inflaţie erau marele subiect de spaimă.
Sondajele sociologice începuseră să arate că populaţia se teme de inflaţie mai mult decât de şomaj. Devenise obsesivă teama de creşterea generalizată a preţurilor şi a tarifelor. Şi prea puţini înţelegeau că inflaţia apare ori de câte ori se restrânge oferta de produse şi de servicii. Dacă pe piaţă ar fi fost mai multe servicii, mai multe bunuri, deci mai multă muncă, ar fi existat mai puţină inflaţie.
În noiembrie ’96 renăscuse speranţa. O mare parte a populaţiei s-a bucurat că vom retrăi un nou timp al schimbării. Puţini însă au înţeles că nu putea veni nicio schimbare fără renunţarea la mantaua statului, deja uzată. Pentru a ne procura o manta nouă, pe piaţa liberă.
A fost pus în mişcare un tren cu o încărcătură specială: programul de macrostabilizare economică. Începea să fie urcat muntele. Garniturii i s-a ataşat mai întâi locomotiva monetară. Dar măsurile monetare produc efecte pe termen scurt. Ar fi fost necesar ca şi alte locomotive să împingă trenul. Ca să facă din concurenţă un fapt real. Şi să asigure un sistem integrat de pieţe libere, de producţie, de consum, de bani, concomitent cu înfăptuirea restructurării în economie. Pentru că soluţia redresării, atât de mult aşteptată, nu putea să vină decât dintr-o altă relaţie producţie-consum-proprietate.
Competiţia era însă acceptată numai în sondaje, dar dezavuată în fapt. Aşa că ne-am găsit în situaţia nenorocită că într-o economie cu un evident potenţial intensiv continua, la fel ca înainte de ’89, creşterea extensivă. Şi încă - până în anul 2000 - cu semnul minus. Eficienţa era un vis. Un vis însoţit de gândul fatalist că nu va deveni niciodată realitate. Ar fi putut fi altfel? Da, cu condiţia ca reforma să fi fost împinsă dincolo de porţile întreprinderilor de stat.
Principalul obstacol în calea reformei se dovedea a fi mentalitatea colectivistă, ce mai dăinuia încă în rândurile unei bune părţi a populaţiei. Industria consuma în neştire materii prime şi resurse energetice, fără să asigure în compensaţie valoarea adăugată necesară. Deficitele continuau să fie mari. Preţurile continuau să crească. În consecinţă, o mare parte a populaţiei începuse să creadă că nu mai are rost să aştepte schimbări, pentru că ele nu vor veni. Se spulbera încrederea într-un viitor pe care parcă societatea obosise să şi-l mai închipuie în vreun fel. România deţinea lanterna roşie a nivelului de trai în Europa: salariul mediu era încă în jur de 100 de dolari pe lună, pieţele erau în bună parte ştrangulate, concurenţa era liberă potrivit legii, dar nu era liberă în realitate. Era deci limpede că nu puteam obţine încă o creştere economică sănătoasă. Pentru că nu ne puteam baza pe competitivitate. La această valoare nu se putea ajunge fără restructurare. Până când nu aveau să fie reînnoite structurile economice, organizarea muncii şi sistemul intereselor, pentru societatea românească era preferabil să rişte mai degrabă recesiunea decât inflaţia.
