Ioooi măi, iştenem!

Ştirea săptămânii trecute, după părerea mea, nu e alegerea noului preşedinte la PSD. În fond, care e miza? Care e nouta­tea? Sunt sigur că exclusivităţile fiecăruia dintre noi pot fi mai interesante şi mai ine­dite decât rezultatul congresului care a avut loc la Romexpo, locul unde mai ră­­su­nă şi acum ecourile „Vanghelioanelor“ de până mai anii trecuţi, loc pe care nu-l pot asocia - nu ştiu de ce - decât cu „rea­li­ză­ri­li“ măreţe de pe vremea lui Ceau­şes­cu şi cu locul de campanie al mineri­lor între do­uă praşile la „culturile“ din Pia­ţa U­­ni­ver­si­tăţii. De ce nu mă interesează re­zultatul ale­gerilor? Fiindcă totul se va des­­­făşura pe principiul alegerilor locale. Atunci când se alege primarul. Cunoaşteţi scenariul… Vin candidaţii, promit câte-n lună şi-n ste­le, „eu nu voi face ca el, eu voi fi altfel, eu vă vreau binele şi vă desfund şi cana­li­zarea!“ Odată ales, candidatul va schimba doar secretara, şoferul şi funcţionă­ri­mea. În rest, „Status quo“ sau huo, cum ar zice ca din almanahe un membru marcant al partidului. Indiferent cine va câşti­ga, jocurile vor fi aceleaşi. Ba că nu are consiliul, ba că femeia de serviciu, ba că… Şi situaţia va rămâne aceeaşi.
De aceea, eu cred că altele au fost evenimentele săptămânii şi amândouă m-au si­derat în egală măsură. Primul este, să zi­cem, de ordin personal şi se referă la o dis­cuţie auzită fără să vreau. Dacă aş fi scris un editorial numai despre această dis­cuţie l-aş fi intitulat fără îndoială „Fura­tul la români“. Un cetăţean, de altfel res­pectabil, se adresa unui prieten, într-un mediu privat. „Băi, spune omul cu năduf, uite, cât am furat de mult şi nu mi-a folo­sit la nimic. Am irosit vremea haiduciei fis­cale de la începutul anilor ’90 şi ce am realizat? Vax albina. Mi-am făcut o ditamai vila la munte. Şi mi-am tras o aman­tă. Acum casa stă goală. La fel şi amanta. Nu-mi mai permit să le întreţin pe niciuna… Dacă eram băiat deştept făceam ceva… ăăă… lucrativ cum se spune. O fa­bri­că de cuie, de piuneze, de tichii de măr­­găritar, ceva... Scoteam un ban, o com­bi­naţie.“ Am crezut că e o glumă, proas­­tă, da’ a lui. Nu era! Omul chiar trăia drama fu­ratului de-a-n zadar. „Lasă, îi răs­punde interlocutorul, nu e chiar aşa, uite acum, că e recesiune, de unde găseai tu pia­ţă de desfacere la piuneze?“ „Da!!! Uite la asta nu m-am gândit, aşa măcar am ră­mas cu casa…“. Şi sunt convins că, pentru ceva timp, nu-l va deranja prea tare că investiţiile sale au rămas la fel de goale.
Al doilea eveniment care m-a siderat - şi nu-mi aduc aminte să mai fi rămas cu gu­ra căscată la televizor de când Monica Co­lumbeanu a născut în direct şi la oră de vârf - a fost bătaia dintre un poliţist şi o profesoară într-o şcoală din localitatea Sân­­paul, Mureş. În prima secundă am cre-zut că ceea ce văd nu e adevărat. Mai avu­se­sem o experienţă. În fond, profesoara pu­tea să jure, cu mâna pe Biblie, că nu
i-a dat cu pumnul. Şi n-ar fi minţit! Şi poli­ţis­tul ar fi putut jura că nu i-a dat un cap în gură şi nici picioare în plex. Perfect ade­vă­rat şi… déjà-vu!
Mă gândesc ce a fost în capul celor doi protagonişti în momentul aplicării lovitu­ri­lor ca într-un film cu Rocky, mai puţin stro­pii de transpiraţie şi slow motion-ul. Bă­nu­iesc că poliţistului i-au trebuit cele câteva secunde de perplexitate pentru a hotărî dacă e „organ“ (adică subofiţer - n.r.) sau „bărbat“. Ce decizie a luat s-a văzut după corectitudinea loviturii cu mişcare din u­măr şi balans pe piciorul din faţă. Şcoală! Mai complicat a fost pentru profesoara care bănuiesc că nu se bate pentru prima oară parte-n parte cu un mascul. Probabil că, în mintea distinsei dăscăliţe, în secunda „pliciului“ s-a spulberat un mit, o concepţie de viaţă. Păi, cum adică, nu mai poţi să înjuri poliţiştii, să-i plesneşti, să le dai cu pietre-n cap, să-ţi pui copiii să le zgâ­rie maşinile, să le rupă uniformele şi ei să nu riposteze?! În acest caz, ratarea u­nui upercut de senzaţie sau a unei lovituri joase, la suspensor, şi izbucnirea într-un plâns pentru dinamismul domniei sale capătă într-adevăr sens.
Dar nu m-a impresionat schimbul de lovituri pe cât m-a amuzat vocea din „off“ ca­re spune, imediat după ce poliţistul o în­ca­sează, „Iooooi măi, iştenem!“. Şi m-am gândit, citind sutele de comentarii online, că în orice limbă ai scri-o, oricum ai spu­ne-o, „O, my God“, „Nome de Dieu“, „Oh, mein Gott“, „Uuăh, Boje moi“, „Ioooi măi, iştenem“, doar în româneşte s-a tradus, de această dată, „o, daaaaaaaaaaa!, o, daaaaaaaaaaaaa!“.