În afara faptului că este singurul profesor universitar de drept constituţional care se poate mândri cu ordonanţe declarate neconstitu­ţio­nale, Emil Boc este cel mai mic (la propriu şi la figurat) şi, din acest motiv, cel mai comple­xat premier pe care l-a avut România după 1989 şi, probabil, chiar din toate timpurile.
În loc să fie enervat de ordinele pe care le pri­meşte răstit de la Cotroceni sau de zgomotul cu care colega de la Dezvoltare Regională îşi trânteşte Vuitton-ul pe biroul lui, Emil Boc re­acţionează violent doar când este atacat la fi­zicul „impunător“. Anul trecut a făcut deliciul unei ţări întregi când a intrat pentru prima şi ultima oară în direct la Sinteza Zilei de la An­tena 3, nu pentru a se lăuda cu măsurile anti-cri­ză, ci pentru a-i certa pe cei prezenţi în platou că-şi permit să facă mişto de el că se ridica pe vârfuri ca să pară mai înalt la o poză de grup cu notabilităţi europene. Săptămâna trecută a reacţionat violent după ce a văzut la te­levizor că Victor Ponta, aflat în campanie elec­torală internă, s-a dat mare în faţa pesediştilor din teritoriu spunând că a vrut să-l bată pe Boc şi doar Dan Nica l-a oprit. Ce replică a a­vut Boc la asta? L-a făcut pe micul Titulescu pro­curor ceauşist, probabil unul foarte precoce, din moment ce la Revoluţie avea doar 17 ani.
Şi tot săptămâna trecută s-a consumat un nou episod al frustrărilor prim-ministeriale. Vi­zi­bil deranjat de faptul că Ionuţ Costea, fiul legendarei soacre a lui Mircea Geoană, o are mai mare ca el, adică leafa, l-a somat pe a­cesta să şi-o taie, leafa, până pe la 1.000 de eu­ro pe lună. De-aici nu ne mai interesează complexele lui Boc, n-are decât să şi le trateze pe canapeaua de la be unu sau în faţa oglinzii de la OTV. Mult mai grave sunt implicaţiile eco­nomice ale umorilor ăstuia mic care pricepe greu.
Putem înţelege că, în cadrul unuia dintre ac­ce­sele zilnice de ipocrizie, lui Boc i s-a pus pa­ta pe un preşedinte de bancă numit politic, care joacă pentru echipa adversă. Dar soluţia este foarte simplă, şi premierul o ştie foarte bine: schimbarea din funcţie. Se va găsi cu siguranţă un pedelist destoinic care să preia func­ţia pe trei lei, sau poate că Ionuţ Popescu s-ar băga la un part-time. A pune însă un ban­cher, chiar şef al unei bănci de stat, să-şi stabilească un salariu cu un ordin de mărime mai mic decât media domeniului bancar este o mostră de hepatită managerială.
Întreprinderile cu capital de stat, fie ele bănci sau societăţi comerciale (nu ne referim aici la companiile naţionale care deţin monopoluri), activează într-o piaţă concurenţială şi au ca obiectiv profitul. Prin urmare, nu există niciun motiv ca managerii acestora să fie judecaţi şi plătiţi după alte criterii decât omologii lor din companii private. Dacă există însă grijă pentru banii statului, atunci ar trebui ca principalul criteriu de selecţie să fie competenţa, şi nu apartenenţa politică, iar controlul să fie extrem de riguros. Economii substanţiale s-ar putea fa­ce dacă ar fi diminuate drastic onorariile mem­brilor numiţi politic în Consilii de Admi­nis­traţie sau în AGA. Pentru că o companie nu poate funcţiona fără un director general. Dar fără zece politruci care încasează mii de euro lunar ca să vină la câteva şedinţe din care ori­cum nu înţeleg nimic, poate.