Întoarcerea găinii cu ouă de aur. Vii

Ion Cristoiu reprezintă perfect evoluţia şi involuţia presei româneşti postrevoluţio­nare. Ca mai toţi monştrii sacri ai presei din anii ’90, Ion Cristoiu descoperea liber­tatea de expresie după ani buni în care fusese obligat să scrie întru gloria şi prea­mărirea regimului comunist. Asta însă nu i-a afectat geniul. A scris la „Zig-Zag”, la „Expres Magazin” şi a inventat „Eveni­mentul zilei” în 1992, când specialiştii în me­dia nu-i dădeau nicio şansă să reu­şească pe o piaţă supraîncărcată. Dar a reuşit, şi încă rapid. În doar câteva luni, „Evenimentul zilei” devenise cel mai bine vândut cotidian din România. Tirajul zilnic al „Bulinei Roşii” depăşea de vreo două ori tirajul anual al unui cotidian quality din ziua de azi. Ca business, a fost un succes. În acelaşi timp, a fost multă vreme un exem­plu numai bun pentru şcolile de jurnalism. La categoria „Aşa, în mod cert, nu!”. Acum, „Evenimentul zilei” a ajuns în ograda domnilor Fraţii Păunescu, iar Ion Cristoiu scrie pentru „Adevărul” lui Dinu Patriciu. În 1996-1997, când Cristoiu a ple­cat pe uşa din dos a EVZ, asemenea lucruri erau inimaginabile. „Adevărul” re­prezenta duşmanul, iar fraţii Păunescu erau exemplul clar de băieţi isteţi din spa­tele băncilor falimentate. Asocieri între cel care ajunsese să-şi ia în serios poreclele gen „Uriaşul din Găgeşti” sau „Ceahlăul presei româneşti” şi entităţi ca „Adevărul” sau cei 3 P erau de-a dreptul imposibile. Astăzi, după 14 ani de continuă schimbare, imposibilul şi inimaginabilul au de­venit fireşti. Se zvoneşte că Ion Cristoiu ar putea prelua conducerea EVZ, iar micuţul înţelept din Biblioteca Academiei se gră­beşte ca fata mare la măritiş să-şi nete­zeas­că terenul. Într-un recent editorial, Ion Cristoiu povesteşte cum, dacă n-ar fi exis­tat el şi „Evenimentul zilei”, democra­ţia ar fi fost imposibilă în România, iar CDR n-ar fi ajuns niciodată la putere. Ana­­listul de serviciu al televiziunilor dispuse să-l plătească pentru că moţăie în studio se vede pe el şi ziarul pe care l-a condus drept „Tribuna de luptă a Opo­zi­ţiei democratice împotriva regimului
FSN-ist al lui Ion Iliescu”. Cică doar EVZ şi câ­teva săptămânale fără audienţă mai luptau pentru democraţie, restul presei fiind în mâna foştilor comunişti. Iar aici se rupe filmul autoridicării în slăvi. Căci me­mo­ria lui Ion Cristoiu e scurtă, întărind zi­ca­la populară conform căreia „Oamenii mici de statură sunt capabili de lucruri mari, dar nu şi le mai amintesc”. Se poa­te trece peste iluzia lui Cristoiu că succesul „Bu­li­nei Roşii” nu s-a datorat introdu­cerii ştirii tabloidale pe tarabele de presă ale României. Cel mai vândut ziar al ţării nu era doar tabloid, avea şi anchete şi mult mai multe articole de opinie decât îşi amin­teşte fondatorul. Căci, în afară de editorialul său, cam fiecare articol era plin de emoţie şi indignare, devenind, la rân­du-i, un mic editorial. Oricum însă, dacă peste iluzia că ar fi avut un ziar echidistant şi profesionist se mai poate trece, peste senzaţia că Ion Cristoiu era singurul luptător anti-fesenist nu avem voie să trecem. Pentru că, dacă am crede această gogomănie, alături de aceea care spune că restul publicaţiilor din România nu aveau tiraj sau erau în mâna FSN, am putea fi convinşi foarte uşor şi că un pe­chi­nez care se ridică în două picioruşe după cubul de zahăr n-o face de poftă, ci din devotament faţă de stăpână.