Una dintre calităţile lui este că te ţine „în priză”. Sigur, acccentul de telenovelă există, bărbatul - miza orgoliului feminin - este în centrul acţiunii şi totuşi, când ai actori talentaţi, chiar şi o telenovelă este o reuşită. Şi dacă titlul nu are o semantică tocmai artistică, odată in­t­rat la spectacol constaţi că nu e chiar aşa. Scri­să în 2008, „Tectonica sentimentelor”, piesa lui Eric-Emmanuel Schmitt, dramaturg francez con­temporan, pătrunde în rafinata viaţă amo­roasă pariziană cu bune şi cu rele, cu zbucium şi cu emoţii, cu umilinţa inevitabilă în lupta pentru supravieţuire. Textul te pune faţă în faţă cu dezechilibrele şi momentele de cum­pănă  pricinuite de tânăra şi ambiţioasa Diana, care-şi închipuie că EL nu o mai iubeşte la fel, presupunere ce are implicaţii  şi asupra femei­lor din jurul ei, zdruncinând fiinţe  cărora le  schimbă cursul vieţii. Autorul face o interesan­tă incursiune în tainele sufletului, incur­siu­ne în care este remarcabilă puterea cuvântului, mo­tivaţie pe care probabil a avut-o şi Alice Georgescu atunci când a ales să traducă textul. Te simţi întrucâtva o mică parte din povestea asta! Sunt idei puternice şi principii care prind formă într-o manieră clasică. Nicolae Scarlat, autorul regiei acestui spectacol, are me­ritul de a investi în actorii cu care lucrează şi de a le descoperi formula potrivită pentru decoda­rea personajelor. Sunt puşi în valoare de con­struc­ţia regizorală, ceea ce - nu de puţine ori - se neglijează. Pe Iinca Goia am văzut-o parcă mai energică şi determinată să demonstreze că-şi merită locul pe scena unui Teatru Naţi­­o­nal. Liviu Lucaci, Tamara Creţulescu, Carmen Io­nes­cu îşi susţin personajele cu simplitate şi na­turaleţe, dar şi cu o strălucire interioară cu to­tul specială (aplauzele au dovedit-o), iar tână­ra Valentina Zaharia, debutantă pe scena ace­luiaşi teatru, pare să semene din ce în ce mai mult cu o profesionistă.
Scenografia Ştefaniei Cenean, bicoloră (alb şi negru) cu o inspirată tentă purpurie - zbu­cium al iubirii care torturează -, completează un spectacol curat, cu o arhitectură la graniţa din­tre clasic şi modern din care nu lipseşte emo­ţia. La Teatrul Naţional din Bucureşti, Sala Atelier.