În luna ianuarie 1990, are loc prima întâlnire dintre Mihai Cârciog şi Cornel Nistorescu, în urma căreia se hotărăşte apariţia pe piaţă a săptămânalului “Expres”. Cornel Nistorescu este numit redactor-şef, primeşte un salariu de 25.000 de lei pe lună (aproximativ de cinci ori mai mult decât primea un director de pe vremea lui Ceauşescu), şi 30 de procente din afacere, Mihai Cârciog păstrând restul de 70%. Ca urmare, Nistorescu, în calitate de acţionar al trustului, devine şeful lui Ion Cristoiu, cel care, în timpul studenţiei, îl descoperise, “îl debutase” la Cluj, îl promovase pe la “Scânteia tineretului” . Nemulţumit de postura în care fusese pus, Cristoiu părăseşte “Expres” şi devine redactor-şef al revistei “Zig-Zag”, fondată de Octavian Mitu. Pentru puţin timp însă. Conducerea “Zig-Zag” este preluată de Adrian Păunescu, iar Cristoiu revine, în toamna aceluiaşi an, spre a coordona, în calitatate de director, un alt proiect: “Expres Magazin”. Pe lângă salariu, primeşte şi părţi sociale: 12% de la Cârciog şi 3% de la Nistorescu.

Rivalitatea dintre cei doi faimoşi jurnalişti se estompează. Mai apoi însă, observând setea de informaţie a publicului postrevoluţionar, în mintea lui Mihai Cârciog prinde să dospească ideea unui cotidian. Într-un interviu acordat “Evenimentului zilei”, pe 22 noiembrie 2007, la împlinirea a 5.000 de numere şi a 15 ani de la apariţie, Cârciog mărturiseşte: “Am tot insistat să facem cotidian. Se întâmpla în 1992, dar încă din 1991 mă gândeam. Cornel Nistorescu spunea că o să pierdem bani şi, în final, a zis că se retrage. Dacă vrem să facem un cotidian, să-l facem fără el. Cristoiu simţea nevoia unui cotidian, dar îi era frică. El era director la o revistă de mare succes, <Expres Magazin>, avea gloria asigurată şi nu-i venea să-şi rişte poziţia cu un eventual eşec. Eu tot insistam şi îi explicam că n-are cum să aibă un eşec, că e cel mai bine pregătit şi talentat pentru treaba asta. Tot îi inoculam încredere, atâta timp cât e un ziar nou, care revoluţionează presa, cu titlu, supratitlu şi bumbi, pe care poţi să-l parcurgi, să-l poţi citi în metrou. Aşa a reieşit din discuţiile noastre: materiale scurte, cu idei clare şi cu lucruri senzaţionale”. Cu greu, Cristoiu acceptă şi astfel, pe 22 iunie 1992 apare pe piaţa media din România, în format broadsheet, primul număr al “Evenimentului zilei”, unul dintre cele mai importante ziare din România de după 1989, care a şters praful de pe retorica înţepenită a cotidienelor rămase sub inerţia socialistă. Fondatori: Mihai Cârciog, Cornel Nistorescu şi Ion Cristoiu. Salariul, estimat de Cârciog, pe care-l primea Cristoiu: circa 5.000 de dolari. Cu o viteză ameţitoare, EVZ ajunge la un tiraj de aproximativ 850.000 de exemplare. Şi asta din cauza dificultăţilor întâmpinate în aprovizionarea cu hârtie. Pentru că, de fapt, cererea era de circa 1,1 milioane de exemplare! Profitul zilnic era de 14.000 de dolari, din care se plătea doar tipografia. “EVZ a devenit un drog, îşi aminteşte Cârciog în acelaşi interviu. Erau soţ şi soţie care nu aveau răbdare să cumpere unul ziarul şi să-l citească pe rând. Îl cumpărau amândoi, pentru că devenise un drog”. Costa 3 lei. Cât o pâine. Articolul cu cel mai mare răsunet din această serie, şi cel care i-a pus EVZ “ştampila” de ziar senzaţionalist, a fost cel despre găina care a născut pui vii, publicat în numărul 390 din 2 octombrie 1993. An când, de altfel, ziarul a înregistrat şi cea mai mare medie de exemplare vândute: în jur de 675.000. Şi în care EVZ apărea în trei ediţii: prima - naţională, a doua - destinată Capitalei şi judeţelor limitrofe şi “Evenimentul de prânz” (“Bulina albastră”), redactat în timpul nopţii, acoperind informaţional 24 de ore din 24. Printre cei care au trecut prin staff-ul acestei uriaşe “uzine de presă” se numără: Simona Ionescu, Sorin Ovidiu Bălan, Horia Tabacu, Sorin Roşca Stănescu, Alex Revenco, Sergiu Toader, Mirel Curea, Adrian Halpert, Dan Andronic, Radu Tudor, Gabriel G. Stănescu, Alex Racoviceanu, Lidia Popeangă, Vlad Pufu, Val Bălănică, Dan Capatos, Mircea N. Stoian, Cristi Stancu, Grigore Cartianu, Andrei Velea, Emilian Isăilă, Sorin Tapai, Mihai Pâlşu, Valentin Ionescu, Radu Preda, Claudiu Săftoiu. Cel dintâi prim-redactor şef-adjunct a fost actorul Daniel Tomescu, urmat de Gheorghe Voicu, care a demisionat după plecarea de la EVZ a lui Cristoiu şi a fondat cotidianul “Naţional” (fost ”7 plus”).

“Eram redactor şef-adjunct la EVZ, rememorează jurnalistul Sorin Roşca Stănescu, într-un interviu acordat în exclusivitate pentru <Săptămâna Financiară>. A fost o experienţă uluitoare! Am avut posibilitatea să-i angajez pe cei mai mulţi dintre jurnaliştii care au lucrat acolo. N-aveam spaţiu şi organizam concursurile în parcarea de la Piaţa Presei Libere. Ziarişti foarte cunoscuţi azi au fost angajaţi pornind de la aceste examene din parcare. Aveam nişte cutii mari, pline de foi pe care notasem temele. Venea cine dorea - elevi, studenţi - şi din acele <urne> improvizate extrăgea câte un bileţel pe care scria, de pildă: <Te duci în staţia de autobuz cutare, găseşti un subiect, faci o ştire publicabilă şi vii cu ea într-un ceas>. Aşa făceam primele selecţii. La <Evenimentul zilei>, lucrurile mergeau foarte bine. Prin ‘92-‘93, ajunsese să vândă câte 850.000 de exemplare pe număr. Cât tot tirajul restului presei centrale la un loc. Formula gazetărească pe care o adoptasem, împreună cu echipa condusă de Cristoiu, era atât de simplă, încât noi aproape că nu mai aveam ce să facem. Această formulă se adresa unor tineri care abia începeau să înveţe meserie. Eu conduceam departamente foarte importante: politic, investigaţii, servicii secrete. Dar, mai mult, ajunsesem să fac eu însumi dezvăluiri şi investigaţii, fiindcă treaba mergea de la sine. Deci, din punct de vedere profesional, acolo atinsesem un vârf, după care nu mai aveam încotro să mă duc”.

EVZ era campion absolut la vânzarea directă. Însă Ion Cristou avea o marotă: aceea că infuzia de publicitate plătită ar putea afecta echidistanţa ziarului. Deci se împotrivea cu vehemenţă să publice reclame, pe motiv că “ocupă spaţiu”. Dar vremurile începuseră să se schimbe. A fost numit chiar preşedinte al Consiliului de Administraţie, tocmai spre a se convinge de pierderile financiare pe care le pricinuia astfel. A continuat să se încăpăţâneze, iar funcţia de preşedinte i-a fost retrasă. “După părerea mea, până în februarie 1997, ziarul a fost rentabil, crede Ion Cristoiu. Apoi a început să aibă probleme pentru că nu s-a mai investit în el. Profitul uriaş nu a fost reinvestit. Numirea mea pe funcţia de preşedinte al Consiliului de Administraţie nu a fost o propunere a domnului Cârciog. Eu am cerut să fiu numit. Simţeam că se risipesc enorm de mulţi bani şi nu pricepeam de ce. După ce am preluat funcţia, mi-am dat seama că şi Mihai Cârciog era un romantic în materie de bani şi nu investea. Dar banii se câştigau uşor, nimeni nu se gândea la ce va urma. Păi, <Evenimentul zilei> ar fi trebuit să aibă acum sediul în centrul Bucureştiului, o televiziune şi elicoptere. Eu cred că, după februarie 1997, EVZ a început să cadă nu din motive economice, ci politice”.

Pe fondul acestor tensiuni, Cristoiu decide să plece. Demisia lui are loc imediat după alegerile din 2006, în februarie 2007, după ce, cu acordul lui Mihai Cârciog, îşi cesionează toate acţiunile de la trustul “Expres” către Cornel Nistorescu.

Considerând că EVZ se va înscrie pe o altă orbită printr-un parteneriat cu o societate puternică, respectabilă şi respectată pe plan mondial, în 1998 acţionarii decid o majorare de capital, prin cesionarea a 50% din acţiuni către grupul german Gruner&Jahr. Mihai Cârciog rămâne cu 27%, iar Cornel Nistorescu cu 23%. În anul 2002, Cârciog îşi vinde acţiunile către Gruner&Jahr. Acelaşi lucru îl va face şi Nistorescu peste un an şi ceva. După demisia lui Cristoiu, Mihai Cârciog a intenţionat să treacă el însuşi la “pupitrul” EVZ, dar Nistorescu l-a rugat să-i cedeze lui frâiele, “pentru că a fost vitregit şi atâţia ani nu a publicat, a fost ţinut deoparte”. “Atunci am hotărât să preia el ziarul. Am simţit că este dornic de afirmare şi că are o nevoie absolută. El, ca alt om, cu orgoliile lui, a dat afară din cei care au fost pe vremea lui Ion Cristoiu. Ca să nu mai fie confundat cu un ziar care naşte pui vii, l-a transformat, încet, încet, într-o publicaţie mult mai serioasă, cu mai puţin fapt divers şi senzaţional, dar scăzând tirajul. Dar era, până la un punct, tot un ziar de o persoană”. În plus, Nistorescu a făcut câteva mutări esenţiale: a schimbat complet grafica şi formatul ziarului (din broadsheet în berliner. În anul 2000, ziarul a avut o medie de 105.770 de exemplare vândute (locul secund, după “Adevărul”).

În anul 2004, Cornel Nistorescu demisionează de la conducerea ziarului, după ce Gruner&Jahr renunţă la operaţiunile sale de presă scrisă în sud-estul Europei, iar “Evenimentul zilei” ajunge la elveţienii de la Ringier. Despre noua faţă pe care aceştia au dat-o publicaţiei, Mihai Cârciog opinează: “Din punctul de vedere al structurii ziarului, mi se pare mai în regulă decât pe vremea când eram proprietar. În sensul că are diversitate de opinie, are o abordare mai completă a aspectelor. Nu mai e ziar de persoană. Din contră, poate acum chiar se simte nevoia unor vedete. Însă pentru marele public e mai greu de citit. În sensul că nu mai are lucruri picante, pe care să le citeşti şi să simţi nevoia să le povesteşti. Din punctul de vedere al acestui gen de presă, este în regulă. Din punct de vedere comercial, nu prea. Văd că i se spune în unele cercuri şi pe unele posturi <oficiosul>. (...) Este pe alocuri partizan. Partizan cu preşedinţia. Eu nu spun că e bine sau e rău. Mai ales că, atunci când apare un partizanat, un ziar nu mai are credibilitate”.

Atunci când au cumpărat EVZ, reprezentanţii Ringier au declarat că nu se vor implica în politica editorială a ziarului. Cu toate acestea, în septembrie 2004, peste 50 de jurnalişti au protestat faţă de deciziile conducerii. Probleme asemănătoare au ridicat şi cei de la ziarul concurent, “România liberă”, patronat de trustul german WAZ-Mediengruppe. La ambele ziare, jurnaliştii au reclamat că proprietarii străini le-au impus să reducă tratarea subiectelor politice şi să atenueze tonul critic la adresa Guvernului. Demersurile lor au fost sprijinite de câteva importante organizaţii nonguvernamentale. După acest episod, “Evenimentul zilei” a devenit unul dintre cei mai acerbi critici ai puterii. La zece zile de la înfrângerea lui Adrian Năstase în cursa pentru prezidenţialele din 13 decembrie 2004, grupul Ringier i-a impus o detaşare lui Dan Turturică, redactorul-şef al EVZ, la Bacău, acesta primind însărcinări noi, demarând în paralel o transformare editorială a ziarului. În consecinţă, 80 de jurnalişti au semnat un memoriu împotriva acestui demers şi au organizat proteste în faţa Ambasadei Elveţiei. Negocierile eşuează, iar pe 4 ianuarie 2005 30 de jurnalişti îşi depun demisiile, în semn de solidaritate cu alţi cinci, care făcuseră acest gest cu câteva zile înainte. Printre aceştia, şi redactorul-şef Dan Turturică, actualmente pe aceeaşi funcţie la “România liberă”. În scurt timp, numărul de exemplare vândute a scăzut cu 40%, de la o medie de 100.000 de ziare pe zi.

 

Următorul redactor-şef al EVZ numit de Ringier a fost Răzvan Ionescu (fost coordonator al TV Mania şi ex-director al “Jurnalului Naţional”) care, la începutul lunii martie 2008, demisionează din funcţie, expediind pe adresa managementului Ringier un mesaj prin care acuza că ziarul nu a fost sprijinit în privinţa marketingului sau din punct de vedere comercial în ultimii ani, şi redacţiei o scrisoare în care arăta, printre altele: “Plec de la <Evenimentul zilei> pentru că ziarul a rămas cu câţiva ani în urmă la nivelul comportamentului său comercial. Cele mai multe dintre planurile de distribuţie, marketing şi vânzări pentru acest ziar, întocmite începând din primăvara anului 2005, au rămas pe hârtie. Părăsesc postul de redactor-şef din pricina unor diferenţe majore între stilurile de management. Abandonez o provocare profesională unică pentru că eu şi managerii Ringier vedem mult prea diferit perspectivele şi soluţiile în competiţia teribilă pe care o are de dus EVZ. Soluţiile noastre, ale echipei editoriale, sunt bune sau rele. Ale managementului Ringier lipsesc cu desăvârşire. (…). Hotărârea mea nu are ca motiv ultima schimbare de director executiv, cea de-a treia în doi ani şi jumătate. Doar că şi această decizie îmi confirmă ecartul considerabil între ce cred eu şi ce cred managerii Ringier că îi trebuie acestui ziar. Pentru a administra EVZ, e nevoie de caractere individuale puternice. Toată construcţia trebuie să se sprijine, în momente grele, pe o echipă de caracter”.

După plecarea lui Răzvan Ionescu, Ringier decide să organizeze un concurs pentru ocuparea postului de redactor-şef, la care se puteau înscrie şi jurnaliştii din companie. Un fel de interimat pe această funcţie îl asigură Horia Ghibuţiu, prim-redactor-şef adjunct şi ex-secretar de redacţie în timpul lui Ion Cristoiu. Care rămâne “în scaun” până la la sfârşitul lunii august 2008, când, după un “concediu impus” de o lună, demisionează din funcţia de redactor-şef, pe fondul mai multor plecări din middle management-ul companiei şi al unor neînţelegeri cu şefii. După câteva zile, în locul său este numit Vlad Macovei.

În septembrie 2009, studiile BRAT indicau cifra de 32.498 ca medie lunară de copii difuzate pe apariţie. Din data de 8 februarie 2010, EVZ suferă un nou “lifting” grafic: apare într-un format super-compact (35 cm/25 cm), identic cu cel al tabloidului Libertatea.