Procedurile stabilite de Uniunea Europeană în procesul de infringement aplicat unei ţări membre sunt atât de complicate încât nimeni nu se grăbeşte să le pună în aplicare.
În cei trei ani de la aderarea la Uniunea Europeană, România are 262 de acţiuni declanşate pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate, dar niciuna nu s-a lăsat, până în prezent, cu sancţiuni financiare efective. De la ameninţarea cu in­fringementul şi până la hotărârea de condamnare venită din partea Curţii de Justiţie a UE este o cale atât de lungă, încât ţările membre au început să trateze posibilele sanc­ţiuni cu multă indiferenţă. Ro­mânia nu face excepţie, cu atât mai mult cu cât într-un clasament al Uniunii Eu­ropene, realizat la mijlo­cul anului tre­cut, înregistram unele dintre cele mai bune scoruri la capitolul tran­spu­ne­rii directivelor eu­ro­pene în legislaţia naţională. La vremea res­pec­tivă erau în derulare 11 sancţiuni de in­frin­gement, aflate în etape diferite.

Birocraţie prin excelenţă
Conform legislaţiei europene, respectiv Tratatului privind func­ţionarea Uniunii Europene, pentru neîndeplinirea obligaţiilor asuma­te, o ţară membră poate primi din par­tea Comisiei Europene o ac­ţiu­ne în constatare, numită „infringement pro­cedure“. De aici însă şi pâ­nă la sancţiunea pecuniară efectivă este drum lung, căci sistemul birocratic european acţionează în toată splendoarea lui.
Drept urmare, acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor presupune o fază precontencioasă şi una contencioasă, ele fiind seconda­te de un dialog între Comisie şi sta­tul membru. Comisia transmite sta­tului mai întâi o scrisoare de pu­nere în întârziere şi apoi, dacă apreciază că încălcarea dreptului UE persistă, se trimite un aviz motivat. Pentru că drep­tul comunitar nu stabileşte un termen în care statul trebuie să se conformeze, Comisia ia în conside­ra­re o „perioadă rezona­bilă“, după ca­re ar urma să declan­şe­ze acţiunea în constatarea neexecutării hotărârii pronunţate, care şi ea începe cu o fa­ză precontencioasă (punere în în­târ­ziere şi aviz motivat), iar dacă sta­tul în cauză tot nu se conformează ho­tă­rârii, se sesi­zea­ză Curtea de Justiţie a Uniunii Eu­ro­pene (CJUE).
În ipoteza în care Curtea pro­nun­ţă o hotărâre de condamnare, sta­bilind că statul membru a în­călcat obligaţiile ce-i revin în baza drep­tu­lui UE, statul va trebui să adu­că la îndeplinire această hotă­râ­re. Dacă nici de data asta statul nu res­­pectă deciziile Curţii, se declan­şează o nouă acţiune, care iarăşi în­ce­pe cu o fază precontencioasă şi cu o nouă sesizare a Curţii de Justiţie. Abia du­pă aceea poate interveni sanc­ţiunea pecuniară, instanţa fi­ind cea care stabileşte cuantumul ei. O singură excepţie există de la a­ceastă regulă: urmare a modifi­că­ri­lor aduse prin Tra­tatul de la Lisa­bo­na, în cazul ac­ţiunilor în consta­tarea neîndepli­nirii obligaţiilor de­clan­şate pentru necomunicarea mă­surilor naţionale de transpunere a unei directive, CJUE poate să apli­ce sancţiuni pecuniare chiar de la pri­ma hotărâre de condamnare, prin care constată că statul nu şi-a adus la îndeplinire obligaţiile.

Campionii sancţiunilor
Din totalul de 262 de acţiuni de­clanşate împotriva României, 221 vizează neîndeplinirea obligaţiei de comunicare a măsurilor naţionale de transpunere (186 declanşate în anul 2007, 25 în anul 2008 şi 10 în anul 2009), iar 41 privesc fie incompatibilitatea normelor juridice na­ţio­nale cu legislaţia comunitară, fie ca­zuri de aplicare incorectă, din care o acţiune în fază contencioasă. Până la 1 ianuarie 2010, Comisia Eu­ro­peană a clasat 222 de acţiuni declanşate pen­tru România, ceea ce înseamnă că am rămas în cârcă cu doar 40 de asemenea acţiuni. Ele sunt însă şi cel mai dificil de rezolvat. Dintre acestea, 28 se referă la incompatibilitatea normelor juridice naţionale cu legislaţia comunitară, sau cazuri de aplicare incorectă, iar 12 privesc neîn­de­plinirea obligaţiei de comunicare a măsurilor naţionale de transpunere. Acestea din urmă sunt, de altfel, şi cele care pot duce la amenzi, unele fiind în faza precontencioasă, altele în faza contencioasă. Ministerul Me­diului este de departe campion la nu­mărul de acţiuni, cu 13 pe rol, fiind urmat de Ministerul Econo­miei, cu 7 acţiuni, de Agenţia Na­ţio­nală de Reglementare în domeniul Energiei, cu 4 acţiuni, şi de Minis­te­rul Transporturilor, cu 3 acţiuni.