Să mă scuze cititorii, dar eu, când aud cuvântul reaşezare, mă gândesc în primul rând la faptul că, pe vremea comunismului, nu se vorbea despre scumpiri ale produselor (mai ales ale celor care se găseau cu greutate), ci despre „reaşezări de preţuri“. Apoi, dacă-mi trece primul puseu de tensiune, îmi aduc aminte şi de o vorbă care avea mare trecere în comentariile politice interbelice (sau, poate, chiar mai de demult): „Scoală-te tu, ca să mă aşez eu!“. Am ascultat, zilele trecute, un distins comentator vorbind foarte serios despre „reaşezări“ pe scena politică românească... Şi-atunci am zis că, mai ştii?, ăsta o fi subiectul săptămânii....

Congrese de etapă
În afara Legii pensiilor (de­spre care sper să spun câteva cuvinte, dacă-mi va ră­mâne ceva spaţiu), agenda po­litică e dominată, de câteva săp­tămâni bune, de comenta­riile asupra apropiatelor Con­gre­se ale PSD şi PNL, dar şi, mai discret, de cele asupra ceva mai îndepărtatei Con­venţii Naţionale a PD-L.
O primă observaţie este că în ultimii ani am asistat la o inflaţie de astfel de reuniuni ale organelor supreme de con­ducere ale partidelor. Măr­­turisesc că nu-mi petrec nopţile studiind statutele partidelor politice, dar, dacă-mi aduc aminte bine, congresele ordinare se ţin o dată la patru ani. Intervalul este stabilit, evident, în concordanţă cu ciclul electoral, astfel încât, du­pă fiecare rând de alegeri parlamentare (subliniez: parlamentare!), să existe o evaluare şi o recalibrare a politicii duse de partid în ansamblu, precum şi o confirmare sau o schimbare a echipei de conducere. Adică un asemenea congres trebuie să fie o ra­por­tare cât mai aplicată la realita­te. Foarte bine!
De ce, atunci, spun eu că e o inflaţie de congrese? Oare un for de dezbatere democra­tică nu trebuie să ţină seama de schimbările care se petrec în urma oricărui (subliniez: oricărui!) tip de alegeri?
Răspunsul este: da, dar... Diavolul se ascunde în detalii! Iar detaliul, în acest caz, se nu­meşte excesul de reactivitate. Practic, partidele politice din România nu construiesc politici, ci reacţionează la di­ver­se contexte. Sau, cu alte cu­vinte, partidele îşi adaptează politica şi conducerea după cum se aşază (sau se scoală) cineva pe (sau de pe) scaunul Puterii. Fireşte că nu poţi face politică (şi, în general, nimic) fără să te raportezi la realita­te, dar, în România ultimilor ani, partidele au vorbit aproa­pe exclusiv de oameni şi a­proa­pe deloc de politici.
Congresele frecvente plic­ti­sesc, obosesc şi nu rezolvă lipsa profundă de proiecte politice. În toate cele trei mari partide se duce, acum, o luptă între păstrarea sau schimba­rea establishment-ului. Folo­sesc acest termen şi nu cel de „conducere“ pentru că, la toa­te partidele, nu e vorba doar de confirmarea sau schimbarea unor persoane, ci şi de confirmarea sau schimbarea unor prevederi importante ale statutelor. La mai puţin de doi ani, se va intra din nou în logica de campanie electorală. În 2012, după locale şi parlamentare, este greu de crezut că nu se vor organiza din nou congrese, mai ales că prezi­den­ţialele urmează abia în 2014. Ceea ce se pune pe tapet în toate cele trei partide (dacă dăm deoparte vorbele frumoase) este accesul la resursele de putere internă.
Congresele din acest an vor fi deci congrese „de eta­pă“, congrese care, indiferent de rezultat, nu vor schimba meteahna majoră a politicii româneşti - improvizaţia. (Aşa cred acum, privind la ceea ce se-ntâmplă! Deie Domnul să mă-nşel!)

Din nou despre sistemul de partide
La PNL, Crin Antonescu dă cu barda-n Dumnezeu: „Sco­pul nostru este să desfiinţăm PD-L-ul!“ şi adaugă: „cu mijloace politice!“. Comuni-ca­ţional, e bine! E o spusă ca-re a fost preluată de toată pre­sa, indică (aparent) un obiectiv politic precis, are forţă şi a­cel pic de „obrăznicie“ care ge­nerează implicare şi rapor­ta­re. (Asta e, poate, cel mai im­portant într-o idee politică: să generezi o polarizare între a­depţi şi adversari.)
De partea cealaltă, la PD-L, se perseverează în partituri de sirenă: liberalii trebuie să fie alături de o guvernare de dreapta, altfel îşi vor pierde identitatea şi vor dispărea de pe scena politică, bla, bla... Par­titurile sunt interpretate pe diverse voci. Cristian Pre­da, mai radical, susţine că a­de­văratul liberalism se află în proprietatea exclusivă a PD-L şi cei care-l caută (ca pe Sfân­tul Graal) vor veni, mai devre­me sau mai târziu, alături de portocalii. Tizul său, Cezar, mai legat de teritoriu, se gră­beşte să anunţe alianţa la ni­vel local cu liberalii - cu alte cu­vinte, e posibilă o convie­ţui­re paşnică, nu neapărat cu acte în regulă.
În fine, la PSD, sau, mai bi­ne zis, în jurul PSD, tema fundamentală, deşi tratată cu destulă discreţie, este scin­darea.
E momentul şi locul să spunem că agitaţia asta e relativ degeaba. În România viitorilor zece ani, sistemul de partide se va menţine armonizat cu grupurile parlamentare din Parlamentul European. Cu alte cuvinte, nu vom avea două partide (aşa cum şi-a mărturisit idealul Traian Bă­ses­cu), dar nici nu ne vom în­toarce la mai mult de cinci partide parlamentare. Iar pu­te­rea lor relativă se va păstra, grosso modo, pe echilibrul ac­tual din PE. Este imposibilă, practic, desfiinţarea PD-L (chiar dacă, în chiar această pa­gină, am susţinut că parti­dul „comutat“ de Traian Bă­sescu n-are nici în clin, nici în mânecă oarece cu democraţia creştină) atât timp cât acest partid este un partid „de ca­dre“. E, de asemenea, im­po­si­bilă absorbţia PNL într-un alt partid, atât timp cât li­be­ralii sunt singurul partid în care ca­litatea membrilor şi ori­zontul de aşteptare al acestora sunt în consonanţă cu „trendul“ schimbărilor din societa­tea românească. Asta s-a vă­zut, deja, la momentul scin­dării PLD.
Singura evoluţie probabilă, din acest punct de vede­re, este o eventuală scindare a PSD. Am arătat, într-un material anterior, care sunt condi­ţiile interne pentru o asemenea scindare. Privind spre mediul extern, constatăm că pe stânga: 1. ar mai fi spaţiu în România, mai ales în par­tea de stângă radicală şi 2. în PE sunt grupuri de stânga (sau verzi) cu care s-ar putea armoniza un nou partid parlamentar din România.
O concluzie parţială este că, pentru destule mandate de-acum înainte, din alegeri vor rezulta guvernări de coa­li­ţie. Iar modificarea sistemului de vot nu va reuşi să elimi­ne partidele mici. Şi nici n-ar fi bine!

Congresele cu moţiuni
Şi la PSD, şi la PNL se dis­cu­tă despre alegerea în bloc a noilor conduceri, pe baza u­nor moţiuni. Susţinătorii sis­te­mului sunt preşedinţii (în­că) în funcţie. Argumentul a­ces­to­ra e bazat pe ideile de efi­cien­ţă şi responsabilitate: da­că se vo­tează în bloc o echi­pă, atunci hotărârile pot fi a­pli­ca­te mai rapid şi mai eficient; în plus, ni­meni din conducerea ast­fel aleasă nu se va mai pu­tea de­ro­ba de responsabilita­te. Ni­meni nu va mai putea cri­tica din interior linia partidului.
Bun! Se ştie de ce actualii preşedinţi susţin această variantă de alegeri: pentru că au capacitatea de a mobiliza mai bine delegaţii proprii la congrese şi, în acest fel, scapă de adversarii incomozi din foru­rile de conducere. Dar să ui-tăm aceste motivaţii de basse espèce şi să credem pe cuvânt argumentele oficiale!
Aş spune că aceste argumente sunt similare celor sus­ţinute de Traian Băsescu în favoarea trecerii la un sistem parlamentar unicameral. Şi, dacă mă gândesc bine, nici Geoană, nici Antonescu nu au susţinut ideea preşedintelui.
Mai curând aş spune că Ion Iliescu a fost aproape de a­devăr când a spus că se do­reş­te „privatizarea partidului“. Chestiunea e însă serioasă. Sis­temul cu moţiuni dă rezultate în democraţiile cu sistem bipartid şi, mai ales, cu o tra­diţie şi un echilibru solid. Pu­tem admite că partidele au ne­voie de mai multă rigoare şi mai multă forţă de acţiune, dar, în acest caz, unde se află alegătorul? Şi aşa legătura cu electoratul e slabă. Dacă parti­dele vor acţiona „militarizat“, cum va rămâne cu de­mocraţia?