După o întârziere de patru luni, Parlamentul Euro­pean a învestit în funcţie, marţi, 9 februarie, cu o majoritate de 488 de voturi din 697, o nouă Comisie Europeană pentru un mandat de cinci ani la cârma Uniu­nii Europene. Deşi este condus tot de portughezul José Manuel Durão Barroso, reprezentând la ni­vel naţional formaţiunea populistă de dreapta PSE şi la nivel european PPE, noul executiv comunitar prefi­gurează o schimbare semnificativă de viziune în materie de politică economică. Intrarea în vigoare a Tra­tatului de la Lisabona la 1 decembrie 2009 şi criza economică interna­ţio­nală, care a dus la o creştere de două cifre a şomajului în UE, a relansat apetitul politicienilor şi birocraţilor europeni pentru centralizarea deci­ziilor la Bruxelles şi adoptarea unor noi măsuri dirijiste. În consecinţă, atât componenţa noii Comisii, cât şi priorităţile schiţate de Barroso pentru noul mandat consacră de fapt triumful dirijismului promovat în UE de duo-ul franco-german.

Vocile mai liberale, înlocuite cu intervenţionişti
Schimbarea de orientare a Co­misiei Europene transpare imediat din numele noilor ocupanţi ai portofoliilor-cheie în materie de politică economică a UE. Dacă în Comisia Barroso I acestea au revenit preponderent unor nordici cu vederi libe­ra­le de centru, care au promovat li­be­ra­lizarea în diverse sectoare eco­no­mice, în Comisia Barroso II rolul do­minant revine reprezentanţilor ce­lor mai socialiste state din UE, de re­gulă cunoscuţi pentru ostilitatea faţă de piaţa liberă. Astfel, comisariatul pentru competiţie trece de la libe­ra­la olandeză Neely Kroes, un oponent ferm al politicii „campionilor naţio­nali“, la socialistul spaniol Joachim Almunia; comisariatul pentru piaţa comună trece de la liberalul irlandez Charles McGreevey la gaullistul fran­cez Michel Barnier; în sfârşit, comisariatul pentru comerţ rămâne în mâinile unui politician cu vederi relativ liberale în materie, trecând de la laburistul britanic Peter Man­delson - unul dintre arhitecţii „New Labour“ - la liberalul flamand Karel De Gucht. 
Aceeaşi evoluţie defavorabilă pieţei libere se înregistrează şi în do­me­nii conexe, cum ar fi energia sau agri­cultura. Lituanianul Andris Pie­balgs, membru al PPE şi un campion al liberalizării pieţei energetice, a fost înlocuit la conducerea comisa­ria­tului pentru energie al UE cu Günther Oettinger, un creştin-de­mo­crat german care, ca şi guvernul ţării din care provine, se opune li­be­rali­zării acestui sector. La agricultură, portofoliul a revenit româ­nu­lui Da­cian Cioloş, oficial neafiliat po­litic, dar propus la iniţiativa gu­vernului PD-L condus de Emil Boc şi susţinut de PPE, care se opune di­minuării bugetului CAP şi elimi­nă­rii subven­ţiilor agricole directe. Cât priveşte portofoliul afaceri moneta­re, acesta revine finlandezului Olli Rehn, tot un membru ALDE, care însă - confruntat cu menţinerea cre­dibilităţii zonei euro pe fondul cri­zei fiscale din Grecia - s-a raliat a­pelurilor fran­ceze pentru un „gu­vern economic“ în UE.

Atracţia intervenţionismului
Deşi sistemul instituţional şi re­gu­lile care guvernează piaţa comu­nă au rămas neschimbate după nu­mirea Comisiei Barroso II, climatul po­litic şi ideologic forţează o reformulare a acestora într-o direcţie dirijistă şi chiar modificarea în acest sens a reglementărilor privind do­me­nii extrem de importante, cum sunt fi­nan­ţele, competiţia sau politica fiscală. Barroso a profitat imediat de noul climat ideologic, cu obiş­nui­tul său pragmatism, rearborând prompt stindardul echivoc şi demagogic al solidarităţii şi Europei so­cia­le, soli­citând o mai mare coordo-na­re între politicile statelor membre, adică o creş­tere a puterilor Co­mi­siei, şi raliindu-se la propunerea Franţei de pe marginea Agendei Lisabona privind o politică industrială europeană, ca­re ar echivala cu abolirea de jure et facto a principiului liberei compe­ti­ţii şi întronarea oficială a interven­ţio­nismului pe piaţa comu­nă. Chiar dacă noua abordare a Co­misiei nu va resuscita maoismul de tinereţe al lui Barroso, în perioada următoare autorităţile europene vor fi, foarte probabil, mult mai flexibile în aprobarea de ajutoare şi subvenţii de stat pentru o companie sau alta agreată de un politician naţional sau altul, li­beralizarea pieţei serviciilor - deja avortată în 2004 - va fi cel mai pro­babil abandonată, iar barierele în calea comerţului exterior ar putea creşte pe fondul reacţiei populiste vizavi de importurile chinezeşti şi ma­jorarea şomajului în UE.
După extinderea UE la 27 de mem­bri, discuţiile în interiorul co­le­giu­lui comisarilor s-au rărit, iar pu­terea preşedintelui Comisiei a crescut semnificativ. Vocea lui Barroso va conta probabil mai mult decât vo­cea oricărui comisar şi - dat fiind a­van­ta­jul experienţei sale la vârful bi­rocra­ţiei europene compa­rativ cu Her­man Van Rompuy, noul preşe­din­­te al Con­siliului European, sau cu Catherine Ashton, noul Înalt Re­prezentant pentru Politică Ex­ter­nă al UE - a oricărui politician din Bruxelles.
Însă Barroso şi Comisia au o plajă foarte limitată de acţiune fără sprijinul guvernelor naţionale. Ca ur­mare, executivul european trebuie să ţină cont de interesele şi opi­niile statelor membre şi mai ales ale celor mai mari state-membre. Aşa se explică, de altfel, de ce jubilaţiile fran­co-germane privind sfârşitul capita­lismului anglo-saxon pe fondul cri­zei economice din prezent nu au ră­mas fără efect în activitatea Comisiei Europene din ultimele 18 luni. Char­les McGreevey, fostul comisar pentru piaţa comună, de pildă, venise la post anunţând o „pauză în materie de reglementare“, însă ultima par­te a mandatului său a fost caracterizată printr-un intens activism re­gulato­riu în domeniul financiar. Dar numirea lui Michel Barnier în aceas­tă funcţie, unul dintre adversarii con­sacraţi ai „capitalismului anglo-saxon“ şi adeptul unei reglementări drastice à la française, reprezintă o adevărată revoluţie în materie de a­bordare a pieţei comune şi o deci­zie încă de neînţeles pentru britanici, care adăpostesc cel mai mare sector fi­nanciar din Europa şi care se consideră din ce în ce mai ignoraţi şi ne­dreptăţiţi de autorităţile europene.

Criza Greciei, discutată la summit-ul european de la Bruxelles
La summit-ul informal al UE, organizat la Bruxelles, pe 11 februarie, Franţa şi Germania au adus în discuţie problema ajutorării guvernului grec, confruntat în momentul de faţă cu dificultăţi privind finanţarea unui deficit fiscal estimat la 12,7%. Deşi tratatele europene interzic BCE sau băncilor centrale naţionale să ajute guvernele să-şi finanţeze datoria publică, ministrul german de finanţe, Wolfgang Schaeuble, a declarat în legislativul de la Berlin că ele nu interzic ca alte guverne să vină în ajutorul executivului de la Atena sub o varietate de forme. Conform unor surse citate de Bloomberg, planul de ajutor schiţat în discuţiile private de la Bruxelles, la care a participat şi Jean-Claude Trichet, preşedintele BCE, prevăd o operaţiune concertată a Franţei şi Germaniei, împreună cu alte guverne naţionale care se oferă, care ar lua forma unei facilităţi de garantare a împrumuturilor accesate de guvernul grec. Oficialii europeni speră că această măsură va calma neîncrederea pieţelor nu doar vizavi de guvernul grec, ci şi faţă de mai multe guverne europene confruntate cu o creştere exorbitantă a îndatorării publice în ultimii 1-2 ani (cazul Irlandei, Spaniei, Italiei sau Austriei) şi că ea va reuşi să protejeze stabilitatea monedei euro, care a atins deja un minim pentru ultimele 9 luni. Cu o zi înainte de summit-ul de la Bruxelles, George Papandreou, premierul grec, a făcut o vizită la Paris, unde s-a întâlnit cu preşedintele francez Nicolas Sarkozy. La finalul întrevederii, acesta a ţinut totuşi să precizeze că nu a cerut ajutor, ci doar susţinere pentru recâştigarea credibilităţii guvernului grec pe piaţa financiară internaţională.