Din ’90 până în ’95, toamna, intrările de capital străin în România au fost nesemnificative. Instituţiile publice, presa, o bună parte a populaţiei, dar în primul rând operatorii economici priveau zilnic, cu îngrijorare, ceasul pieţei valutare. Iar pe această piaţă cânta un cor ce-şi făcuse un reflex din a ataca Banca Naţională pentru tot ce se întâmpla cu moneda noastră. Temele preferate erau trei: supravegherea bancară, dobânzile şi cursul. Mai ales cursul de schimb nu înceta să fie cal de bătaie.
O întrebare obsedantă se făcea deseori auzită: „De ce trebuie să dăm atât de mulţi lei pentru un dolar?“... Răspunsul era simplu: fiindcă România importa cu mult mai mult decât exporta şi cererea noastră de valută creştea fără încetare. Dacă ar fi fost invers - şi prin urmare n-am fi avut nevoie de valută -, problema n-ar fi existat. Dar problema exista şi societatea românească avea o nevoie stringentă de dolari. Sigur, ar fi fost o cale de a reduce substanţial preţul valutei: ca Banca Naţională să stabilească un curs fix, ca înainte de 1990. Ar fi putut hotărî: 1 dolar = 14 lei. Sau altă sumă, cu mult sub preţul de atunci. Dar cine ar fi înghiţit minciuna şi ar fi venit aici să ne vândă nouă dolari cu 14 lei bucata? Sau cu 1.000 de lei bucata. Şi încă o întrebare: dacă toate celelalte mărfuri se scumpeau, de la pâine la curentul electric, preţurile fiind libere, cum să menţii dolarul la preţ fix?
Ar fi fost curată sinucidere ignorarea de către BNR a adevărului că banii, în economia de piaţă, se supun legii cererii şi ofertei. Există însă vreo marfă ce nu se supune acestei legi? În istorie, ori de câte ori a fost sfidată această legitate, s-au produs uriaşe blocaje financiare. Exemple avem destule, şi la noi, atât în vremea planificării centralizate, cât şi în timpul de „tranziţie“, şi prin alte părţi. Nimeni nu poate să desfiinţeze nici legile naturii, nici legităţile economice. Sigur, pe nota consultativă a unui expert, ce semnala că o anumită măsură contravine legii cererii şi ofertei, a fost posibil să apară din ignoranţă şi aroganţă (cazul e autentic) următoarea rezoluţie: „Să fie abrogată legea…“ (a cererii şi ofertei - n.a.). Ceea ce nu înseamnă că aşa ceva e şi posibil. Mai ales când banii se vând şi se cumpără. Autorul „Spiritului legilor“, Montesquieu, gândea (în secolul 18) că pentru propăşire este nevoie de lucruri şi de bani. Şi adăuga: „Dacă lucrurile pot fi cumpărate, în schimb banii nu pot fi decât împrumutaţi“. Vremea lui Montesquieu a trecut. Astăzi, banii se comercializează. Desigur, ei pot fi în continuare împrumutaţi, preţul împrumutului fiind dobânda. În acelaşi timp însă, se practică pe scară largă vânzarea şi cumpărarea banilor. Pe pieţele financiare, legea o face speranţa că banii cumpăraţi ieftin vor fi vânduţi scump.
Cert este că banii se mişcă. Începând din ’90, încă, românii au învăţat că banii care dorm se depreciază. Aşa că i-au pus în mişcare: dintr-un cont în altul, dintr-o bancă în alta, apoi dintr-o ţară în alta. În acest iureş, din bani… se făceau alţi bani. Profit realizat din circulaţia banilor.
Dacă voiam să înţelegem în profunzime lucrurile de lângă noi, între care cursul leului sau dobânda, n-aveam o şansă mai bună decât călătoriile şi învăţătura. Cum să fi căpătat o imagine clară despre banii noştri fără să ştim ce se întâmplă în general cu banii pe întreaga planetă, ce s-a întâmplat cu banii în alte timpuri, cum slăbesc şi cum se întăresc? Şi cum să fi înţeles de ce, la noi acasă, puterea de cumpărare a leului scădea dramatic după 1990? Milioane de români urmăreau cu îngrijorare cursul leului, în raport cu dolarul, şi erau amărâţi că moneda noastră slăbea continuu. Mulţi credeau că leul avusese un curs bun înainte de 1990. Fără să înţeleagă un lucru într-adevăr greu de înţeles: că la noi a existat un curs oficial, alături de un curs pentru operaţiuni necomerciale şi de un alt curs pentru operaţiuni comerciale, care în-curcau în aşa fel treburile încât nu era posibil să se ajungă la un preţ real al dolarului. Toate aceste trei cursuri erau impuse prin decizii administrative. Dar niciunul dintre ele nu exprima paritatea adevărată dintre leul şi dolar.
Din ’91, de când a redobândit rolul de bancă centrală, BNR şi-a asumat ca principal obiectiv întărirea leului. Fără să sfideze însă raportul dintre monedă, ca parte a economiei nominale, şi economia reală. Faptul că, deseori, politica monetară a BNR era criticată, nu putea fi în esenţă un lucru rău. Dimpotrivă, putea fi chiar un lucru foarte bun. La urma-urmei, erau situaţii în care poate că şi Banca Naţională greşea. Iar atunci când greşea, era normal să fi fost criticată. Cu o condiţie: critica să fi fost dreaptă şi racordată la mersul lumii. BNR avea parte şi de astfel de critici. Din nefericire însă, de foarte multe ori deciziile ori ideile ce exprimau gândirea şcolii de la Banca Naţională erau lipsite de şansa de a fi judecate de curţi de apel care să se fi constituit în numele prezentului şi al viitorului. Mai degrabă, ele se înfăţişau ca un punct terminal al trecutului. Banca Naţională ar fi ieşit chiar întărită dintr-o luptă cu adversari puternici, postaţi pe poziţiile economiei de piaţă. Fiindcă România nu avea nicio şansă în afara economiei de piaţă. De prea multe ori însă la măsuri raţionale se răspundea cu „populisme“. Indiferent cum îşi formulau punctele de vedere, era limpede că „populiştii“ voiau bani mulţi şi ieftini. Ca să le ajungă pentru egalizarea veniturilor cu preţurile, pentru păstrarea surplusului de personal în societăţile cu capital de stat şi pentru a menţine în viaţă întreprinderile nerentabile.
