Alooo, 112?

Acum câteva zile am făcut-o pentru pri­ma dată! Ştiam că îmi era la în­de­mână şi până acum. Puteam şi voiam… Şi to­tuşi… Am considerat că nu e cazul, că nu sunt îndeplinite con­diţiile, mă rog, prostii din astea care servesc drept scuză suficient de bună atunci când altă explicaţie n-ai. Ei bine, zi­le­le trecute am sunat prima oară la 112. Welcome in the club! Nu credeam că este o aşa experienţă deosebită, care îmi va marca nu nu­mai o seară, capabilă să devină su­biect de editorial. Am făcut-o într-o miercuri, pe la ora 18.42 fix! Stăteam de aproape 20 de minute la un sema­for, în Drumul Taberei.
După atâta timp de bătut (vorba vine) pasul pe loc până şi Enrique Iglesias, transmis fără pauze de un post de ra­dio, mi s-a părut antipatic şi strident. Să fi început revoluţia? Or fi ieşit oa­menii în stradă ocupând nu gările, ca într-un celebru film, ci intersecţiile Bu­cureştiului? Se pregătesc elicopterele să decoleze de pe CeCeu, de pe Par­la­ment, din Victoriei sau de pe terasa Ministerului Turismului? Vor accepta regii asfaltului să aibă grijă de fete până se întoarce? Ei, aş! „Revolta“ cu­prinsese oarecum toată ţara, dar numai din punct de ve­de­re urbanistic. Semafoarele de la Sibiu (-lui) colţ cu Braşov (-ului) clipeau de aproape o oră ca ochii unei pisici negre prinse la furat. Americanii îi spun „rush hour“, noi îi spunem „circulaţie-de-coşmar-când-îţi-vine-să-pui-toporul-pe-ma­şină-şi-să-pleci!“, în traducere mot-a-mot, cu beep-uri.
Atunci am simţit că a venit momentul. Ezitasem de prea multe ori, se adu­na­seră prea multe, fie ce o fi, o fac! Pun mâna pe telefon şi sun. Şi sun… Şi sun…. Mă gândesc că, dacă aş fi avut o urgenţă medicală, numai spaima că la capătul celălalt al firului, al wireless-ului, al eterului, locul de care se leagă ultima speranţă, s-ar putea să nu fie nimeni ar fi fost suficientă să mor cu telefonul în mână. La propriu, nu la figurat. Chiar înainte să închid resemnat, îmi răspunde o voce plictisită. Nu ştiu de ce, dar o bănuiesc a fi oxigenată, su­părată pe viaţă, pe serviciu şi pe sin­dicatul funcţionarilor publici ale că­ror acţiuni de protest au murit la aplicare. Poate de aceea îmi pare că mă întreabă dacă am de „ra­portat vreo urgenţă“, dar nu bag mâ­na în foc. „Da, zic, semaforul… aaaa….“ „Ştiu, îmi ia vorba din gură «vocea», Sibiu cu Bra­şov, nu-i aşa?“ Uraaaa, situaţia se cu­noaş­te, asta în­seamnă că se remedia­ză, că poate că s-a şi rezolvat. În fond, ce e aşa de com­plicat să trimiţi un e­chi­paj de poliţişti (alţi supăraţi pe sin­di­catul lor…) şi să-i pui să dirijeze cir­cu­laţia într-o intersecţie nesemafo­ri­za­tă? În două cazuri din zece chiar reu­şesc. „Am trimis deja, se cunoaşte si­tua­ţia“, parcă îmi citeşte gândurile o­pe­ra­toarea şi, dacă mi-ar fi spus să nu îmi fac probleme că a trecut şi ea printr-o experienţă asemănătoare, i-aş fi cerut pe loc adresa cabinetului de psihanaliză. Că numărul de telefon îl ştiam deja.
Într-un târziu - şi iar nu e o figură de stil - ajung în intersecţie. La concu­renţă cu tramvaiele de pe sensul perpendicular, basculantele de pe sensul invers şi autoturismele din… toate sen­surile. Aici, semafor - ioc, poliţişti - canci! Ca într-o bu­tadă fanariotă. Intră cine poate şi pe unde poate, fiindcă zăpada a fost curăţată doar cât să încapă maşina primarului în drum spre casă.
Seara târziu, când m-am întors, aceeaşi situaţie, aceleaşi cuvinte. Doar că de data aceasta selecţia naturală a fluidizat cât de cât traficul, nu prin decimare, ci prin retragerea maşinilor în parcări.
În seara aceea ţin minte că m-am scan­dalizat. Adică trimit ăştia la des­carcerări, la incendii, la alte „urgenţe de raportat“ şi reuşesc, îi vedem la te­lejurnalul de la ora 5, şi acum nimic! De ce îi plătim, de ce îi suportăm, de ce…? Abia a doua zi mi-am revenit, trecând prin acelaşi loc. Situaţia era neschimbată, dar mi-am dat seama că e tipul de normalitate care ni se propune. Semaforul clipind ca ochii unei pisici negre (ne)prinse la furat.