Adevărul care ne doare...

Criza economică şi dificultăţile buge­ta­re ne-au adus nu doar falimente, dublarea ratei şomajului şi multe lipsuri, ci şi degradarea fără precedent a climatului social. Salariaţii firmelor private supraveghează ostil ograda sectorului public, preocupaţi de agonia caprei funcţionarilor. Guvernul modifică pe nepusă masă tipul de impozitare a microfirmelor şi rămâne surd la protestele micilor antreprenori. Toată lumea acuză pe toată lumea de comportament fraudulos. Haosul vorbeşte la televizor. Nicio­dată până în această iarnă nu s-au văzut atâtea declaraţii făţişe de „optimizare fiscală“ din partea patronilor români. Practic, mai toţi declară că, decât să plătească statului român mai mult de 20.000 de euro anual cu titlu de impozit pe profit, mai bine îşi mută sediul firmelor prin cunoscutele paradisuri fiscale ale lumii. Preşedintele Băsescu a uitat şi el că a promis să-i mai informeze pe ro­mâni despre conturile discrete din Liechtenstein. Zarva banilor mici a­coperă siesta banilor mari.
Revenind la realitatea fiscală a Ro­mâ­niei, trebuie să ne întrebăm: este po­litica noastră fiscală atât de hai­nă? Prea multe informaţii publice re­levante nu avem. Nu ştim care este presiunea fiscală reală pe care o su­portă în ţara noastră marile companii şi firmele mici, persoanele avute şi salariaţii de rând. Americanii ştiu deja că multinaţionalele lor  plătesc un impozit pe profit de doar 2,3%, nu de 35% cum plătesc companiile naţionale. Preşedintele Oba­ma, confruntat cu un deficit bu­ge­tar enorm, a anunţat deja măsuri de consolidare a legilor fiscale. Ame­rica nu mai poate admite ca multina­ţio­na­lele americane să plătească impozite de doar 16 miliarde de do­lari la profituri de 700 de miliarde de dolari. Dar administraţia americană comunică deschis publicului care este sarcina fiscală pe care o suportă familiile şi companiile. Americanii ştiu care este contribuţia fiecăruia la bugetele publice, pe categorii şi sur­se de venituri. Familia americană, în funcţie de statutul său economic şi de numărul membrilor săi, ştie exact cât din venituri trebuie să plătească fiscului şi ce anume beneficii pri­meşte în contul contribuţiei sale fiscale şi sub ce formă. La români, nesimţite sunt pensiile şi salariile, nu profiturile dosite prin cine ştie ce colţ al lumii şi care se întorc sub numele de investiţii străine.
Ne mirăm că Bulgaria reuşeşte să colecteze venituri la bugetele publice reprezentând 40% din PIB, chiar da­că a adoptat cota de impozitare de 10%, în timp ce noi nu colectăm mai mult de 30% din PIB, chiar dacă avem co­ta unică de 16%. Poate că Gu­vernul are informaţii complete asu­pra acestui fenomen fiscal violet, dar noi nu le cunoaştem. Şi ar trebui să fim informaţi detaliat. Altfel, s-ar putea să con­statăm că fraierii care res­pectă cu stricteţe legile şi îşi numără atent banii de coşniţă sunt mereu aceiaşi, după cum aceiaşi sunt şi „deştepţii“ care s-au înfrăţit cu dis­cretele căsuţe poştale din dife­ri­tele mici jurisdicţii fără impozite. Ne spune şi nouă mi­nis­trul finanţelor câ­te persoane fizice şi juridice române şi-au stabilit domiciliul fiscal sub soa­rele generos al pa­ra­disurilor fiscale? Vrem să ştim câţi dintre noi consumă bunuri şi servicii publice în România şi critică legislaţia fiscală, câţi fac pre­siuni asupra Gu­vernului pentru a primi avantaje şi nu au nicio reţinere când vine vorba de a se sustrage de la plata impozitelor. Vrem să consta­tăm şi noi valoarea excepţională pe care o aduc societăţii aceste gin­gaşe persoane şi entităţi economice, valoare care să justifice „înţelegerea“ de care se bucură din par­tea oficia­li­tă­ţi­lor. Poate că, într-a­devăr, pe ume­rii lor stau comerţul internaţional al ţării, inovaţia, fluxul investiţional. Poa­te că merită să le acceptăm alergia la pla­ta impozitelor şi contribuţiilor sociale. Dar avem dreptul la o opinie informa­tă. Vrem să ştim adevărul de­spre „fra­ieri“ şi „şme­cheri“, chiar da­că doare. Dar vrea Gu­vernul să ne spună adevărul?