Capra cu nouă vieţi

Pornind de la premisa uneori corectă că pensiile din România nu pot asigura un trai de­cent, guvernanţii de ieri se ceartă cu cei de azi pe o lege unitară care însă nu are nicio şansă să treacă de o foarte probabilă reclamaţie de neconstituţionalitate. În fond, şi liberalii, şi pe­sediştii, şi pedeliştii, chiar şi Boc nu fac altceva decât să siluiască după propriile pofte un sistem găunos şi lipsit complet de viitor. Sala­riaţii de azi sunt forţaţi de un stat hrăpăreţ să cotizeze sume halucinant de mari în schimbul unei promisiuni în alb că vor avea traiul asigu­rat la bătrâneţe.
Politicienii se întrec în discursuri populiste şi în promisiuni de a împărţi pensionarilor din ce în ce mai mulţi bani care nu există în realitate. Evită însă cu obstinaţie o discuţie deschisă de­spre viitorul sistemului de pensii de stat şi ne amăgesc cu aceleaşi minciuni perpetuate din guvern în guvern.
Contributivitatea. Asta este probabil cea mai gogonată minciună. Ceea ce plătesc sa­la­riaţii de-a lungul vieţii se transformă într-un punctaj care asigură doar nivelul de acces la fondurile sistemului, şi nu cuantumul pensiei. Pentru că nu e acelaşi lucru ca după 40 de ani de acti­vitate să primeşti o pensie de 2.000 de lei timp de 2 ani sau de 20 ani, după cum e no­rocul fiecăruia. E posibil, aşa­dar, ca un pensionar să consume 20% din valoarea contri­buţiilor sale cumulate sau, dimpotrivă, 200%.
Solidaritatea. O altă minciună a propagandei stângiste, preluată însă, cel puţin la noi, de în­treg spectrul politic. Una este să recunoşti că salariaţii de azi asigură banii pensionarilor a­flaţi în plată tot azi, forţaţi de stat, şi alta e să spui că asta reprezintă un gest de solidaritate între generaţii. Solidaritatea se manifestă în fa­milie. Copiii ajunşi la maturitate îşi ajută pă­rinţii care i-au ajutat la rândul lor. Cu siguran­ţă, dacă niciun salariat nu ar plăti CAS la stat, ci ar direcţiona aceşti bani către pensionarii din familie, am avea mult mai puţini pensio­nari cu probleme.
Egalitatea. Egali suntem doar în faţa legii pe­nale şi a lui Dumnezeu. Mai departe, a con­si­de­ra că un magistrat sau un pilot trebuie să primească după 30-40 de ani de muncă a­ce­eaşi pensie cu a unui ziarist vorbitor la televizor este o mare ipocrizie. Sunt oameni pentru care pensia nu reprezintă doar o valoare de înlocuire a salariului, aşa cum le place unora să spună, ci şi o recompensă pentru o viaţă întreagă expusă pericolelor şi privaţiunilor, pe care nimeni nu le poate evalua în bani.
Indexarea. Şocant este faptul că legarea pensiilor, prin lege, de salariul mediu pe eco­no­mie este susţinută cu ardoare de (unii) li­be­rali. Problema este în acest caz filosofică. Da­că puterea de cumpărare a pensiilor este conservată prin indexarea cu rata inflaţiei, corelarea cu salariul mediu ar aduce pensionarilor o cotă din creşterea economică la care nu au contribuit direct. E corect? Noi spunem că nu.
Ce face, în aceste condiţii, legea lui Boc? Re­zol­vă inechităţile? Echilibrează bugetul asigu­rărilor sociale? Nici vorbă! În schimb aduce satisfacţie românilor care adoră să vadă cum moare capra vecinului. Doar că nici cu asta nu se vor alege, pentru că de această dată capra are nouă vieţi.