Lacrimi reale la TV

Storci televizorul de câte lacrimi PR-istice vezi în ultimii ani. Tonul l-a dat emotivul Băsescu, urmat de Nichite, Sensuale şi senzuale şi toţi cei care au priceput rapid că asta e cheia spre inima poporului. Sau măcar pe agenda lui de bârfe şi mişto-uri. Un plâns uşor, un ochi înlăcrimat, un scuturat de umeri cu faţa acoperită - toate se întrec pentru medalia de aur. Dar, din nou, EL, farul călăuzitor, reuşeşte loviturile de graţie: o lacrimă mijind în ochi în memoria evreilor ucişi în Holocaust sau la mormântul unui poet ale cărui versuri nu le cunoaşte. Nu-i uşor, după toate astea, să mai crezi în lacrimi pe ecran, în ieşiri emoţionale în public şi mai ales în spontaneitatea lor. Dar iată că… am plâns în faţa unor lacrimi sincere ţâşnite din ochii unui om pe care ar trebui să-l tot aplaudăm, dar îl umilim. Ion Lucian a plâns la televizor pentru că îi e ruşine: de postura în care l-am pus, de faptul că trebuie să vorbească în faţa publicului despre altceva decât despre artă, de faptul că a trebuit să renunţe la pensie că aşa a vrut Guvernul în lupta sa fără discernământ împotriva cumulului pensie/salariu. A ales să lase pensia pentru că vrea să termine Teatrul Excelsior. Pentru care tot el a găsit finanţare, dar alţi guvernanţi i-au pus beţe în roate. Unii, mă tem că nu puţini, au văzut la televizor un bătrân emoţionat care se văita. Tot între ei sunt cei care urlă să lase veteranii locul lor unor actori mai tineri, să crească şi ei, să mănânce şi ei de undeva. Corectă teorie, dar nu în artă. Aici talentul înfloreşte odată cu experienţa. Marii actori sunt cei crescuţi lângă şi, de multe ori, în umbra unui mare actor. Aş vrea ca mulţi să-l vadă nu pe pensionarul Ion Lucian, ci pe actorul care e şi azi tratat ca un împărat în Japonia care-l adoră. Să se mândrească cu Ion Lucian - Ofiţer al Ordinului Naţional al Legiunii de onoare în Franţa. Şi să se gândească la faptul că pe el l-a angajat în teatru... Liviu Rebreanu. Dar, probabil, cer prea multe. Îmi înghit şi eu lacrimile şi vă las, în final, un fragment din tristeţea lui Ion Lucian: „Am primit Ordinul Legiunea de Onoare conferit de Jacques Chirac, o distincţie pe care foarte puţini oameni o au în întreaga lume. La noi în ţară, s-a scris mai mult când a primit-o Scorsese decât când am luat-o eu, pentru că probabil e mai important el decât mine...“