În jurul romanului ma­siv pu­blicat de Şerban Tom­şa („Gheţa­rul“, Editura Car­tea Româ­neas­că) m-am în­vâr­tit multă vreme fără să pot scrie. Prea multe re­ferin­ţe, influenţe, eventual lu­cră­ri para­fra­­zate îmi veneau în minte şi ro-manul este în­fă­şu­rătoarea acestora. Nu pot să cred că ele sunt acci­den­ta­le, necunoscute şi neasumate de autor. Înşirându-le şi comentându-le, n-ar mai fi loc tocmai pentru ceea ce e important: vi­ziu­nea au­­torului. „Gheţarul“ e un roman postmo­dern în lege, lipsindu-i totuşi ironia şi spiri­tul ludic. Ba nu! Spirit ludic are, dar e un joc com­plicat şi grav, un joc „cu măr­gele de stic­lă“ în care autorul pune un in­te­res şi o pa­ti­mă prin care îl ex­clude din seria divertismentului.
Sunt câteva romane suprapuse aici: unul realist, cu repere ale lumii noastre şi gesturi fi­­reşti (vorbim şi de Clint Eastwood sau „Man­nix“, dar şi de Cabinetul 1), unul uto­pist, cu ce­tatea izolată şi grupul supus expe­rimentului într-o lume cu pretenţii de organizare, u­nul oniric, unul realist-magic în teren neaoş, cam ca la Ştefan Bănulescu, şi unul sapienţial iniţiatic tip „Creanga de aur“ la Sa­do­veanu. Sigur, modelele care se pot ghici vin mai mult de la distopia kafkiană, or­wellia­nă, nu fără ecou şi la noi în romane ca ale lui Ecovoiu sau Marius Tupan (cu care Tomşa are în comun onomastica bizară a personajelor, nu a tuturora).
Christiana - oraşul concentră­rii personajelor - e o „Staţiune“ ca la Alexandru Eco­voiu, mai puţin un Munte Vrăjit sau o Castalia. Numele cu trimitere la Christ nu i se potriveşte, el deghizând un loc malefic. Nu pot fi omise din locuri­le cu tipologia Christianei nici re­şedinţa colecţio­na­rului de oameni din „Centrul înaintaş a murit în zori“ de Agustin Cuz­zani, nici „Generoasa Fundaţie“ a lui A. Buerro Vallejo. Tot acest maldăr de sugestii şi refe­rinţe culturale sunt pentru Şer­ban Tomşa masa de resturi vegetale a­mes­tecate şi macerate din care vrea să îşi ex­tragă biogazul ca să dea foc propriei vi­ziuni. În plus, prozatorul e un calofil şi zăbo­veşte pe descrieri ca să se bu­cu­re de aroma cuvintelor. Dialogul e în schimb alert, scris cu pof­tă şi naturaleţe. De­seori pare că autorul scrie pentru a scrie, de dragul scrisului, ori­cum nu pentru a demonstra vreo teză sau a construi coerent o viziune.
După o rătăcire dantescă prin poveşti şi halucinaţii, Tom, personajul central, o are pe ultima, dacă nu cumva e chiar realitatea. Ca în finalul lui „Solaris“ din versiunea Tar­kovski, de unde rătăcea printr-o ceaţă inexplicabilă, el ajunge în uşa deschisă a casei pă­rinteşti, aude glasul melodios al mamei şi intră fericit. Într-o casă adevărată, una imaginară? Nimeni nu poate şi nici nu trebuie să spună. „Gheţarul“ e un roman subtil, scris - se simte tot timpul - cu o mare dăruire şi în­credere în literatură.