Vestea că Guvernul are de gând să relan­se­ze Programul „Prima Casă“ a stârnit spe­ran­ţ­ă în rândul celor care au de vân­za­re apartamente şi al celor care îşi doresc cu ardoare o lo­cuinţă. În special al celor care erau interesaţi, dar nu au reuşit să be­neficie­ze de prima etapă a programului. Doar 14.000 de credite pentru „Pri­ma Casă“ au fost acor­da­te la nivelul într­e­gii ţări, din care 80% sunt apartamente vechi, cu două ca­mere. Aşadar, ideea de relansare economică a picat din start, date fiind condiţiile programului şi adre­sanţii.
Cu 60.000 de euro, cât se garanta de că­tre stat, cu greu se putea cumpăra un apar­ta­ment nou, cu finisaje complete. Cât despre construcţia unei căsuţe cu aceşti bani, nici nu intra în discuţie. Aşa că Prima Casă 2 vrea să lărgească posibilitatea de a aplica pentru acest program. Se pot acor­da, în func­ţie de situaţia financiară a clientului, între 70.000 şi 100.000 de euro, cu ga­ran­ţia statului.
La prima vedere, ar putea părea un progres. Şansele de a cumpăra un apartament cu aceşti bani cresc simţitor. Dar numai din acest punct de vedere Casa 2 pare a fi îm­bu­nătăţit faţă de Casa 1. Pen­tru că ministrul finanţelor spune că nu se poate face o dife­renţiere între case construite de la zero şi a­partamente vechi. Şi exact aici apare pro­blema. Buba, cum s-ar zice în popor.
E bine să fie mulţumite câteva mii de ro­mâni, care ar putea beneficia de acest al doi­lea program. Dar ce facem cu celelalte mii de români - mai multe - care vor avea de suferit? Este vorba despre domeniul construcţiilor, care va continua să fie crunt lovit. Se aşteaptă valuri de şomeri atât din construcţii, cât şi din industriile conexe. Şomeri care vor demobiliza şi demoraliza zeci de mii de familii din România, care vor îngroşa rândurile celor asistaţi social, care vor crea efecte nedorite în lanţ, pentru moralul, dar şi sănătatea societăţii noastre.
Pare că nimănui nu-i pasă de acest aspect sau pare că aşteptăm să ne salveze tot străi­nă­tatea, care ar putea absorbi, odată cu di­mi­nuarea crizei economice mondiale, o par­te din forţa de muncă ră­masă pe drumuri la noi în ţară. Nu sunt de acord nici cu cei care sus­ţin că banii cu ga­ran­­ţia statului trebuie a­cordaţi numai şi nu­mai pentru ce se va construi de-acum îna­inte, în ideea că altfel su­mele vor intra în bu­zu­narele dezvoltatorilor care au rămas cu lo­cu­inţe ne­vân­dute şi care vor re­pa­tria fără milă profitul. Până la urmă, şi aceştia au creat locuri de muncă şi au plătit taxe tot în România. Dar o formulă legislativă care să găsească un echilibru între vânzarea apartamentelor ceauşiste, a celor din patrimoniul dezvoltatorilor, prinse de criză ne­vân­dute, precum şi a celor care ar urma să se construiască de anul acesta cred că s-ar pu­tea inventa. Nu cred că este problema imobiliară din România mai grea decât accesul omului pe Lună.
Numai că tare mi-e teamă că cei preocupaţi mai mult de schimbarea siglei, transparentizarea promovărilor în partid şi alte aspecte cu totul neînsemnate la nivel de naţiune îşi vor fi epuizat resursele intelectuale şi energetice exact când va veni rândul ca acest pro­gram să fie discutat, amendat, rectificat, astfel încât să producă efecte pozitive în economie.