Noua reformă a sistemului public de asistenţă socială, bazată pe păstrarea actua­le­lor pensii speciale, înghe­ţa­rea celor de stat şi majora­rea ba­zei de impozitare a contribuţi­i­lor sociale de stat, este o încercare disperată a Guver­nu­lui de a ascunde sub preş genocidul la care îi supune pe actualii angajaţi. Aceştia sunt condamnaţi să verse la buget o treime din venitul lor brut, pentru ca la vârsta pensio­nării să nu mai primească decât o pensie socială minimă. Şi asta pentru că în 2050 vor fi 5 mili­oane de persoane peste 65 de ani, ceea ce va însemna, probabil, un număr de 7 mi­lioane de pensionari, iar angajaţii vor fi doar 3,5 milioane. Şi asta pentru că sistemul public de pensii este un simplu joc piramidal, un veritabil Caritas la care se joacă soarta generaţiilor viitoare.
Nimeni nu contestă drep­tul la o pensie al actualei generaţii, ca­re a plătit statului co­munist sau postcomunist pro­prii­le contribuţii. Cel puţin din­tr-un punct de vedere, al im­posibilităţii efectuării unor in­ves­tiţii în vederea asigurării u­nei bătrâneţi cât mai liniştite, ac­tualii pensionari sunt în­drep­­­­tă­ţiţi să-şi solicite dreptu­rile. Da­că pe vremea comunismului, investirea era limitată de re­­gimul opresiv şi de opor­tu­ni­tăţile inexistente, în pe­rioa­da postcomunistă inflaţia a fost principalul obstacol care a ros economisirile populaţiei. Infla­ţie care, paradoxal, avea drept mo­tivaţie, potrivit guvernan­ţi­lor, plata pensiilor şi salariilor bugetarilor ce nu puteau fi aruncaţi în stradă din fabricile şi uzinele de stat ineficiente. Dar, dincolo de această nedreptate istorică, există una mult mai profundă - de natură structurală -, pe care guvernanţii, gân­dindu-se numai la voturile actualilor beneficiari ai redistribuţiei bugetare, le ignoră cu bună ştiinţă. Motivul principal pentru care sistemul public de pensii este deficitar este unul extrem de simplu: potrivit INS, la o populaţie activă de 9,3 mi­lioane, cu un număr de 4,36 milioane de salariaţi, România beneficiază de 5,7 milioane de pensionari. Numai 3,2 mili­oane dintre aceştia au peste 65 de ani, astfel că vârsta medie de pensionare este de 54 de ani. La aceasta au contribuit pensio­nă­rile anticipate, dar şi cele pe caz de boală. „Medicii, pe de o parte, spun că au salariile mici, iar pe de altă parte, cu semnătura lor şi pentru o trais­tă de porumb, trimit în sis­te­mul de pensii oameni care pot fi utili; resursa este luată de la cei care au ne­voie de ea şi este dată unora care au dat ori un pachet de ţi­gări, ori o sticlă de whisky“, aver­tiza preşedintele Traian Bă­sescu. Numai că, în mare par­te, responsabili pen­tru scăderea vârstei de pensio-na­re sunt cei dragi preşedinte­lui, cei angajaţi în servicii se­cre­te, armată, în general cei cu pensii speciale, care au şi vârs­te speciale de pensionare, care pot coborî şi la 45 de ani. În ceea ce priveşte populaţia acti­vă, din cele 4,3 milioane de sa­lariaţi, numai 3 milioane ac­ti­vează în sectorul privat di­rect productiv, 1,3-1,4 fiind an­gajaţi la stat. Diferenţa până la 9,3 milioane este alcă­tuită din casnici, din lucrători în a­gri­cul­tură sau din angajaţi pe pia­ţa neagră. Dar cum se ex­plică amploarea muncii la ne­gru din România? Să se fi năs­cut ro­mâ­nul evazionist, aşa cum su­ge­rează actualul guvern? Sau să fie vorba doar de un calcul cost-beneficiu: costurile impu­se de stat prin taxe şi impozite în principal să fie mai mari decât beneficiile pe care acesta i le-ar aduce? În pofida convingerilor opiniei publice, un eva­zionist sau un lucrător la ne­gru are costuri suplimentare ex­trem de importante: costul cu evitarea controalelor insti­tu­­ţiilor statului, riscul amenzi­lor şi penalităţilor pe care ar pu­tea să le primească şi, nu în ulti­mul rând, imposibilitatea contractării de credite de la bănci. Şi totuşi, de ce preferă a­ceastă alternativă? Nivelul ridicat al taxelor pe forţa de muncă este o motivaţie extrem de pu­ternică. În pofida a ceea ce sus­ţin gu­vernanţii, nivelul de peste 30% din salariul brut CAS este su­por­tat în mare parte de angajat, angajatorul transfe­rân­du-i-l cum este şi firesc.

"Nu este niciun secret pentru nimeni, eu am spus în campanie, şi am fost taxat, dar acum probabil ştiţi toţi că fondul de pensii este prăbuşit din punct de vedere al capacităţii lui de a asigura resursele pentru angajamentele luate în Parlament. Ştiu că veţi face tot ce se poate să asiguraţi măcar o parte din resursele financiare care să acopere o parte din angajamente"
Traian Băsescu, pe 23 decembrie 2008


Fenomenul Îmbătrânirii Globale
De ce ar accepta un tânăr de 25 de ani să-i fie uşurat buzunarul cu o treime din câştig (asta fără a lua în calcul impozitul pe venit şi alte contribuţii obligatorii)? Pentru a avea şi el, la rândul său, o pensie la bă­trâneţe, susţin guvernanţii. Dacă se uită însă la ce chinuri sunt supuşi ac­tualii pensionari, tânărul mai degrabă preferă să se ocupe singur de viitorul său. Dar poate că peste 40 de ani, când ajunge la vârsta de pensionare, situa­ţia se va îmbunătăţi. Din păcate nu, dim­potrivă chiar, va ajunge una cri­tică. Potrivit Comisiei prezidenţiale pentru Analiza Riscurilor Sociale şi De­mografice, în 2050, la o populaţie de 16,5 milioane, şi nu 21 de milioane ca în prezent, nu mai puţin de 5 mili­oane (faţă de 3,2 milioane în prezent) de români vor avea peste 65 de ani. Cum vârsta efectivă de pensionare este mult mai mică decât cea legală, pro­babil că numărul total de pensio­nari va fi în acel moment de 7 milioa­ne. Dacă scădem şi numărul de copii, ajun­gem la o populaţie activă de 6-6,5 milioane, din care un milion probabil că vor fi şomeri şi numai 3-3,5 mili­oa­ne angajaţi efectiv. Tânărul nostru va face parte din cele 7 mili­oane de pensionari, care ar trebui plătiţi din CAS-urile celor 3-3,5 milioane de angajaţi (dintre care probabil un milion bu­ge­tari). Pentru a primi o pensie egală cu 40% din salariul mediu din acel mo­ment, fiii şi nepoţii săi ar trebui să achite statului numai CAS în valoare de 50% din veniturile realizate. Iar cum taxele mai mari reduc nivelul de trai, probabil că singura soluţie a acestora va fi emigrarea, astfel că România va rămâne o ţară de pensionari şi angajaţi la stat. Asta până în momentul în care se va prăbuşi. Iar emigrarea, feno­men deja existent în România, nu este singurul efect al impozitării excesive a forţei de muncă. O altă consecinţă este scăderea natalităţii, în pofida progra­melor guvernamentale din ce în ce mai extinse şi ineficiente. Nivelul de trai, direct proporţional cu venitul dis­ponibil, spoliat deci de taxe şi impo­­zite, şi speranţa într-un viitor mai pros­per din punct de vedere financiar sunt elemente esenţiale în luarea de­ciziei de a da naştere unui număr mai mare de copii. În locul reducerii fisca­lităţii şi eliberării unor resurse fi­nan­ciare mai ridicate familiilor, Gu­vernul a optat pentru politici pro-active, a in­trodus concediul şi indemnizaţia de creştere a copilului în pri­mul trimes­tru al anului 2003. „Efec­tele introdu­cerii concediului şi indemnizaţiei de creştere a copilului sunt extrem de semnificative. S-a înregistrat o creştere a numărului de născuţi la femeile sala­riate. Ea a fost moderată în anul 2003 - 5% şi importantă în anii 2004 şi 2005 - 10 şi 13%. În mod surprinzător, semnificativa dinamică as­cen­dentă din cei doi ani este urmată de o creştere net inferioară în anul 2006 - doar 3%, pentru ca în anul ur­mător să consemnăm o întoarcere la scădere. Cu alte cu­vin­te, redresarea a fost doar temporară“, a observat Co­mi­sia de la Cotroceni. Avansul din pri­mii doi ani poate fi pus pe seama optimismului privind viito­rul financiar al familiei (în 2004 a avut loc o oarecare re­laxare fiscală prin in­troducerea cotei uni­ce şi a reducerii CAS), şi mai ales pe seama faptului că, iniţial, indemni­zaţia lunară reprezenta 85% din media veniturilor sale din cele zece luni anterioare datei naşterii copilului. Cu alte cuvinte, valoarea in­demnizaţiei era diferenţiată, în func­ţie de venitul fe­meii. Doar după două luni, Guvernul a stabilit un alt cuantum al indemni­zaţiei - 85% din salariul mediu brut pe economie. Instabilita­tea legislativă a continuat însă, şi ni­velul indemni­za­ţiei a fost ulterior stabilit la un cuantum fix – de 800 de lei lunar, începând cu 1 ianuarie 2006 etc. Efectul: rata na­ta­lităţii a revenit pe ten­dinţa des­cres­cătoare. Dublată de ten­din­ţa de creş­tere a duratei de viaţă a populaţiei, ca urmare a avansului me­dicinei, sau de cea a feno­menului imigraţionist, cau­zat de veniturile dispo­ni­bile reduse (povara fiscală are rolul cel mai important), ea nu va face altceva decât să semneze condam­na­rea la moarte a sistemului public de pensii şi, din păcate, odată cu el, şi a ac­tua­lilor angajaţi, lip­siţi, prin su­praim­po­zitare, de resursele necesare econo­misirii.

"Este greu de întrevăzut cum va fi posibilă abandonarea unui sistem de asigurări pentru bătrâneţe, prin care fiecare generaţie, plătind pentru satisfacerea nevoilor precedentei, este la fel de îndreptăţită să primească sprijinul celei viitoare. Se pare că un astfel de sistem, odată introdus, va trebui continuat la nesfârşit sau lăsat să se prăbuşească. El frânează serios evoluţia şi plasează pe umerii societăţii o povară tot mai mare, de care aceasta va încerca fără încetare să scape, prin intermediul inflaţiei. Însă nici această supapă, nici abandonul deliberat al obligaţiilor asumate nu pot constitui temelia unei societăţi decente. Înainte să putem spera în rezolvarea înţeleaptă a acestei probleme, democraţia va trebui să înveţe că trebuie să plătească pentru propriile rătăciri şi că nu poate să beneficieze la nesfârşit de cecuri în alb asupra viitorului, spre a rezolva problemele momentului"
Friedrich von Hayek, avertizånd guvernele încă de acum 50 de ani


Nu mai naţionalizaţi protecţia socială!
Dacă ai noştri guvernanţi nu-şi fac proble­me în ceea ce priveşte sistemul de pensii nici la o rată de 0,75 angajaţi la un pensionar, preşedintele Fed, Ben Bernanke, avertiza în 2006 asupra pericolului ca raportul angajaţi/pensionari să scadă de la 5 la 1, la 3 la 1 în 2025! Acesta vine şi cu soluţii, în special cea a sistemelor de pensii private, înţelese ca vehicule de economisire şi investiţii. „Eco­no­misind azi, putem reduce povara viitoare a schimbărilor demografice. Totuşi, orice eco­no­mist vă poate spune că ni­mic nu e gratis pe lume. Eco­nomisiri majorate înseamnă consum mai redus (al gosp­o­dăriilor şi al statului) pentru eliberarea resurselor sau mun­că mai multă pentru creşterea productivităţii“, spune şeful Fed. Dar cum ar putea fi făcut acest lucru în condiţiile în care impozitarea forţei de muncă e la un nivel-record în România?.
A doua soluţie pe care o vede Bernanke la provocarea demografică este reducerea deficitelor federale, actuale şi viitoare: „Reducerea capacită­ţii de împrumutare a guvernului permite economisiri priva­te mai mari şi folosirea lor în producerea de capital (investi­ţii) sau achiziţionarea de acti­ve externe, ambele ducând la creşterea producţiei şi a veni­tului naţional al SUA“. La noi, Guvernul gândeşte invers: pre­feră deficite din ce în ce mai mari, pe motiv că ştie să in­ves­tească mai bine decât antre­pre­norii privaţi. De altfel, a­ceas­ta ar fi şi soluţia logică: aceea adoptată de Chile - încurajarea populaţiei să se retragă din sistemul public de pensii, plata actualelor pensii printr-o contribuţie redusă, plafonată la două salarii medii pe eco­no­mie din partea actualilor sala­riaţi (care astfel îşi arată şi dis­ponibilitatea la solidaritate so­cială) şi finanţarea plăţii pen­siilor publice pe perioada ră­ma­să actualilor pensionari prin privatizarea activelor, nu puţine, rămase în proprietatea staului. Dar asta ar însemna ca politicul să-şi piardă controlul asupra economicului, ceea ce nu se doreşte în România. Da­că Bernanke se pronunţă şi în favoarea încurajării pensiona­rilor să joace încă un rol activ pe piaţa muncii, în România, în cazul în care un pensionar îşi ia o slujbă full-time, îşi pier­de pensia. Şi imigraţia ar mai fi o soluţie, mai ales că în SUA emigrează în special populaţie tânără. Bernanke susţine însă că, pentru a atenua efectul îm­bătrânirii populaţiei, va trebui ca SUA să absoarbă anual 3,5 milioane de imigranţi, şi nu un milion ca în prezent. Pre­cum se vede, în timp ce alţii vor să atragă emigranţi ca să-şi rezolve problema îmbă­trâni­rii populaţiei, noi ne stră­duim să ne fugărim tinerii prin taxe şi impozite şi sisteme publice de pensii care le distrug orice viitor.
Concluzia îi aparţine tot eco­nomistului american: „Da­că decidem să transferăm po­va­­ra generaţiilor viitoare, cu al­te cuvinte dacă nu eco­no­mi­sim mai mult în prezent sau nu re­ducem cheltuielile cu se­cu­rita­tea socială, atunci copiii şi ne­po­ţii noştri vor fi con­strânşi să plătească taxe mult mai mari. Iar o majorare a ta­xe­lor şi im­po­zitelor va avea în mod sigur efecte adverse şi în ceea ce pri­veşte motivaţiile, mai ales cele de a munci şi de a economisi, care vor influen­ţa negativ performanţa economică!“


"În Statele Unite ale anului 2030, trei angajaţi, şi nu cinci, ca în prezent, vor susţine un pensionar, iar cheltuielile sociale ale guvernului vor sări de la 7 la 13% din PIB. Un eşec al nostru în tentativa de a face faţă schimbărilor demografice va afea un efect advers substanţial asupra bunăstării economice a copiilor şi nepoţilor noştri şi asupra potenţialului productiv pe termen lung al ţării"
Ben Bernanke, prepedintele Fed


"Avem 4,8 milioane de angajaţi şi circa 7 milioane de pensionari. Sistemul trebuie corectat în timp. Sper că nu vom adopta modelul suedez, ci pe acela spre care tinde şi Europa, cel american, în care individul îşi asigură viitorul, nu firma"
Sebastian vLĂDESCU, într-un interviu acordat SFin în 2006