Consiliul Naţional al PSD a fost un eveniment tactic. Aşa cum bănuiam, lucrurile nu s-au tranşat, nici măcar nu s-a trecut dincolo de o anumită cristalizare a alternativelor, dar, ca o noutate la care nu mă aşteptam, protagoniştii au avut discursuri mult mai directe. Când spun directe vreau să subliniez că ele au părut a fi adresate nu numai celor din sală, ci mai degrabă celor care urmau să le vadă seara la televizor sau a doua zi, în comentariile din presă. Cu toate apelurile diverşilor lideri de a se discuta asupra principiilor, ceea ce s-a comunicat nu au fost principiile, ci persoanele.
Noutatea majoră a fost anunţarea oficială a candidaturii lui Adrian Năstase. Noutatea minoră a fost discursul moale şi foarte slab mediatizat al lui Cristian Dia­conescu. Despre Ion Iliescu, al cărui discurs nu poate fi nu­mit o noutate, voi vorbi separat, cu altă ocazie.

Războiul dintre Mircea Geoană şi mass-media
Trebuie să spun de la bun început că am urmărit lucră­rile Consiliului, ca un cetă­ţean obişnuit, în presă. Fac această precizare pentru că, în general, presa prezintă par­tea spectaculoasă, de supra­faţă, a evenimentelor. În cazul de faţă, nu e greu de observat că, după 6 decembrie, majoritatea presei îl tratează pe Mircea Geoană cu un fel de bemol. (Într-un fel, este expli­cabil, pentru că acea parte a presei care i-a susţinut candidatura - sau, mai bine zis, a fost antibăsesciană - s-a simţit înşelată de prestaţia şi mai ales de greşelile candidatului PSD. Pe de altă parte, presa pro-Băsescu şi-a prelungit eu­foria, turnând în capul lui Geoană toate rezervele de sarcasm rămase în urma campaniei. În fine, tabăra pro-Geoană, puternică în teritoriu, are mult mai puţină a­tractivitate pentru presa centrală decât diverşii adversari ai - încă - preşedintelui PSD.)
Nu putem spune în ce mă­sură imaginea media a Con­siliului Naţional corespunde cu sentimentele sau convingerile cu care delegaţii la Con­siliu au plecat spre case. A­jungem, astfel, la o chestiune fundamentală a societăţii con­temporane, şi anume ro­lul pre­sei. Presa nu mai este de mult doar o oglindă a reali­tă­ţii, ci a devenit un actor care influenţează direct evenimen­tele despre care vorbeşte. (Asta a spus-o McLuhan! Dar mă îndepărtez de la subiect!) S-a spus, în campania prezidenţială recent încheiată, că Traian Băsescu a realizat o premieră naţională (dacă nu chiar internaţională): a câşti­gat împotriva presei. Nu sunt de acord cu o asemenea judecată. A existat o largă coaliţie de presă anti-Băsescu, dar ea nu a fost nici totală şi nici omogenă. De fapt, presa tra­diţională anti-PSD a conti­nuat să fie, mascat, şi anti-Geoa­nă. Ceea ce s-a văzut mai ales între cele două tururi de scrutin. Mai mult, Traian Băsescu a câştigat detaşat în new-media, aşa cum mi-au argumentat - cu cifre concre­te! - observatorii blogosferei şi ai războiului de pe net.
Am făcut această lungă paranteză pentru că alegerile din PSD vor atârna, de fapt, de rezultatul războiului dintre Mircea Geoană şi mass-media.

Candidaturile secundare
Aşa cum spuneam şi săp­tă­mâna trecută, mi-e greu şi nici nu e foarte profesionist să fac pronosticuri asupra si­tuaţiei din bucătăria social-de­mocrată. Ceea ce se vede ca o tendinţă generală este că în ur­mătoarele două săptămâni cele două candidaturi, a lui Geoană şi a lui Năstase, se vor detaşa de restul.
Vreau să încep însă prin a vorbi despre „rest”.
În urmă cu cinci ani, scriam că Miron Mitrea are profilul cel mai potrivit pentru a conduce PSD. Are un discurs direct, deschis şi tranşant, e un bun organizator, cu priză la membrii simpli din teritoriu, are o experienţă politică bogată, un instinct politic re­marcabil şi o viziune corectă asupra stângii româneşti. În ultimii ani, Miron Mitrea a dat dovadă însă de o pasivitate greu de explicat. Că în PSD, ca şi în toate celelalte par­tide, există invidii, anti­pa­tii şi războaie subterane e cert. Că, în aceste condiţii, ar exista o cabală împotriva unui lider ieşit din primul cerc al puterii (cum e Miron Mitrea) e, de ase­menea, imaginabil. Puterea unui lider stă însă tocmai în capacitatea de a acţiona în lipsa resurselor. Miron Mitrea a pierdut, practic, trei ani. În acest moment, chiar dacă nu-şi va retrage candidatura, el va fi nevoit să se alăture în final taberei Năstase, indife­rent care va fi rezultatul de la Congres.
Cristian Diaconescu este, în peisajul PSD, un utopic în sensul cel mai literal al cu­vântului. Adică nu-şi găseşte locul. Deşi a fost promovat cu entuziasm în mai multe talkshow-uri din ultima perioadă, Diaconescu pare să nu aibă niciun fel de rădăcină în solul adânc al social-democraţiei. Candidatura sa a apărut, în mare măsură, în contextul în care, pe de-o parte, era nevoie de o figură mai nouă şi, pe de altă parte, în situaţia în care pentru foarte mulţi lideri de opinie definiţia preşedintelui ideal al PSD îl avea ca gen pro­xim pe Mircea Geoană şi ca di­ferenţă specifică toate tini­chelele legate de coada aces­tu­ia, de la spusa lui Ion Ilies­cu până la vizita la Vântu şi fla­căra violet. Cristian Diacones­cu nu reuşeşte însă să trezeas­că entuziasm. El a fost un mi­nistru onorabil şi ar putea fi, de exemplu, un excelent co­mi­sar european. Dar, cel pu­ţin deocamdată, nu are capa­ci­tatea de a negocia (în sensul cel mai larg al acestui cuvânt) cu atât de diferiţii (în cuget şi simţiri) lideri PSD.

Taberele principale
Adrian Năstase a intrat în luptă cam târziu. Problemele de imagine ale fostului premier nu se regăsesc la nivelul membrilor şi/sau simpatizan­ţilor PSD, ci la nivelul publi­cului general. Dosarele, mă­tu­şa Tamara, termopanele, pi­ti­cii de grădină, căciuliţele şi tot corul presei care l-a demonizat din 2004 până acum nu aveau cum să nu lase urme. Oarecum surprinzător, un studiu sociologic arată că în­crederea în Adrian Năstase este minimă la segmentul de electorat cu vârste cuprinse între 18 şi 25 de ani, adică persoane care, la momentul 2004-2005, nu aveau suficien­tă anvergură pentru a înţe­lege contextul politic. Dimpo­trivă, la segmentul cu vârste cuprinse între 35 şi 45 de ani, adică acel segment care l-a votat cel mai mult pe Traian Băsescu, încrederea în Adrian Năstase are o valoare relativ normală, similară cu a unui Vasile Blaga, de exemplu.
De ce spun că Adrian Năs­tase s-a lansat târziu? Pentru că şansa sa de a câştiga competiţia cu Mircea Geoană este legată de măsura în care electoratul volatil al PSD ar putea da acest semnal către membrii de partid. Cu alte cuvinte, dacă acea parte a electoratului României care nu a votat cu PD-L şi Traian Băsescu şi-ar exprima favorabilitatea pen­tru Adrian Năstase, atunci această presiune ar putea in­fluenţa membrii şi liderii PSD din teritoriu şi, în ultimă instanţă, delegaţii de la Con­gres. Acest mecanism are însă nevoie de timp. Oamenii trebuie să se obişnuiască cu ideea că Năstase candidează şi, mai mult decât atât, trebuie să înţeleagă şi să accepte nişte mesaje-forţă ale candidatului. În doar două săptă­mâni câte mai sunt până la Congres, ecoul hotărârii lui Adrian Năstase este limitat. El nu va putea face turul filia­le­lor şi va fi nevoit să apară cât mai mult la televizor, acolo unde contextul (moderatori şi alţi invitaţi) nu îi este întotdeauna favorabil.
Mircea Geoană este, deocamdată, candidatul cu pri­ma şansă. Nu cred că are sprijinul celor 39 de filiale pe care le-a numărat Constantin Niţă, dar e cert că majoritatea lide­rilor din teritoriu s-au simţit mai bine în perioada Geoană decât în perioada Năstase. Mai mult decât atât, în toţi aceşti ani, dar mai ales în campania electorală, Mircea Geoană a păstrat un contact constant cu teritoriul şi a putut fi văzut şi ascultat în mod direct de acei membri simpli care, până la urmă, ge­nerează „atmosfera” unor ale­geri. (Mulţi cititori vor spune că părerea membrilor simpli nu contează în contextul în care liderii sunt „baroni” şi îşi selectează atent delegaţii la Congres. Le răspund: „da, aveţi dreptate”, dar nu atunci când presiunea din exterior depăşeşte o anumită limită!)
Marele defect al lui Mircea Geoană este legat de apariţiile televizate. Nu ştiu dacă e o ca­renţă personală sau dacă asta îi vine de la consilierii de ima­gine. Dar apariţiile lui Mircea Geoană la televiziune au ară­tat, de fiecare dată, o anume doză de artificial, de necon­vin­g­ător. Atunci când a fost invitat singur, moderatorii au fost, îndeobşte, prevenitori, iar atunci când a apărut îm­preu­nă cu diverşi adversari (inclusiv, şi mai ales, în dezba­te­­rile din campanie) a dezamăgit.
Deci, dacă ar fi să judecăm în termeni tactici, mă aştept ca în următoarele două săp­tă­mâni Mircea Geoană să bată ţara în lung şi-n lat şi să apară cât mai puţin la televizor.