Inspiraţia prim-ministrului Boc de a veni în faţa parlamentarilor pentru a-şi prezenta priorităţile legislative ar fi putut fi sinceră dacă nu ar fi coincis cu aprecierea domnului Dominique Stauss Kahn la adresa economiei ro­mâneşti. Oficialul FMI şi-a declarat sec, la începutul săptămânii trecute, în­grijorarea faţă de evoluţiile din Letonia, România, Serbia, Belarus şi Ucraina. Aşa că vom ignora tonul bom­bastic al premierului român şi de­lirul său verbal despre „modernizarea“ ţării, statului, legislaţiei şi vom privi mai îndeaproape adevăratele obiective liberal-democrate.
Ţinta politică majoră a acestui comis-voiajor al domnului Băsescu este modificarea rapidă a Constituţiei pentru a reduce o Cameră a Parlamen­tului şi numărul aleşilor, aceştia din ur­mă dorindu-se a fi aleşi prin vot majoritar pur. Dar tot la capitolul „mo­dernizare“, guvernanţii noştri pun şi reducerea de fapt a salariilor din sectorul public, a pensiilor din sistemele speciale, a cheltuielilor cu protecţia so­cială. Povestea cu străduinţele gu­vernamentale pentru păstrarea locuri­lor de muncă este înduioşătoare în condiţiile în care România se află pe podiumul european la viteza de creş­tere a şomajului. De altfel, modul în care s-a reglementat şomajul tehnic pe timp de criză îi face să pălească de invidie pe şomerii obişnuiţi. Păi ce, se compară 75% din salariul brut, fără obligaţia achitării contribuţiilor socia­le, cu 75% din salariul minim brut pe ţară, plus câţiva firfirei din salariul an­terior avut?
Luaţi de valul bunelor sentimente faţă de capra vecinului, nu observăm contradicţiile marilor discursuri preziden­ţiale şi guvernamentale. Când vine vor­ba de salarii, uniformizarea acestora pare un obiectiv pios. Când însă se mai trezeşte câte un tânăr parlamentar să propună un impozit pe marile averi, pentru o minimă uniformizare a poverilor crizei economice, imediat se zbârleşte blana ideologică şi antiuniformizatoare în sufletul oranj al politicienilor puterii. Şaorma săracului este toxică şi trebuie să fie taxată supli­men­tar, averea personală a capitalistului român este gingaşă de să nu o atingi nici cu vorba. Mai nou, oripilaţi de risipa care se face cu finanţarea tru­soului pentru nou-născuţi, oferit de câtva timp tuturor noilor cetăţeni ai patriei noastre, guvernanţii au uitat de iarna demografică, de politicile fami­liale caracteristice Europei şi se gân-desc să reducă programul doar la fa­miliile foarte sărace. Să înveţe românii de mici, de la vârsta biberonului, ce în­seamnă tratamentul egal al legii!
Să însemne „modernizarea“ doar am­pu­tarea resurselor financiare şi instituţio­nale dedicate cetăţeanului de rând? Când privim la „modernizarea“ altor state europene, parcă nu acesta ar fi conţinutul. Modernizarea politici­lor publice dedicate vârstei a treia a în­semnat, în Franţa, consolidarea serviciilor sociale şi medicale dedicate acestei categorii de populaţie şi introducerea unei alocaţii speciale de au­tonomie. Modernizarea politicilor pe piaţa muncii a însemnat, în unele sta­te europene, consolidarea parcursului profesional al cetăţenilor lor şi completarea tipurilor de sprijin de care be­neficiază în situaţia în care îşi găsesc o slujbă part-time. Modernizarea sta­tului a însemnat pretutindeni moder­ni­zarea misiunilor sale şi adaptarea instituţiilor pentru a îndeplini noile mi­siuni. În experienţa socială a europenilor, modernizarea a adus întotdeauna mai-binele. La noi, din cauza discursului politic mincinos, românii au ajuns să vadă în orice intenţie de mo­dernizare ameninţarea mai-răului. Co­mite domnul Boc o confuzie lingvistică? Nu, ne confundă pe noi cu naivii satului global. Ştim că o simplă ac­ţiune de restructurare a cheltuielilor pu­blice în condiţiile crizei ar însemna şi asumarea caracterului temporar al acesteia. Un program de modernizare are însă caracter permanent. Ce este azi tăiat, schimonosit şi redus aşa ră­mâne. Că vom avea un stat debil şi o societate mai săracă, asta ne spune ghiveciul de „modernizare“ guvernamental. Atât.