Obiectivul pregătirii unei faze avansate a convertibilităţii leului era încă în planul al doilea în anii ’94, ’95 şi ’96. Fiindcă, atunci, intrările de capital străin în România erau încă nesemnificative. Iar locomotiva monetară, singură, n-a reuşit să împingă decisiv trenul macrosta­bilizării.
În ’96, toamna, leul cobora. Îndeosebi la ca­se­le de schimburi valutare. Dolarul sărise, la vânzare, peste pragul de 7.300 de lei, provo­când îngrijorări. De fapt, încă de la începutul verii, de îndată ce dolarul a schiţat o tendinţă de urcare, au început să circule zvonuri rele. Auzeam, tot mai des, că vom avea o vară a suişului lin, după care, la toamnă, va urma o urcare bruscă. Nimic nou. Toate aceste scenarii nu făceau altceva decât să copieze, pas cu pas, mersul cursei leu-dolar în anii precedenţi. Totuşi, numeroşi analişti avansau ideea că, în partea a doua a anului 1996, nu avea să se repete nimic din etapele corespunză­toa­re ale anilor trecuţi.
Intervenise şi „efectul Ghiba“. Vă mai amintiţi? În toamna lui ’96, prim-vicepreşedintele de atunci al Bancorex, Alexandru Ghiba, declara­se că leul era mult supraevaluat, prezicând ur­ca­rea dolarului la 5.500-6.000 de lei în de­cem­brie şi la 12.000 de lei în 1997. Analiştii s-au întrebat unde se va rupe lanţul după o astfel de alarmă.
A cedat veriga cea mai vulnerabilă: piaţa nea­gră. Aici s-a scumpit mai întâi dolarul. Şi tot aici s-au dat cele mai mari „tunuri“. Unda de şoc „Ghiba“ i-a alertat pe importatorii de produse alimentare. Ei s-au speriat că dolarul chiar va urca până la 6.000 de lei în decembrie ’96 şi că, în consecinţă, vor avea mari dificultăţi cu aprovizionarea de Crăciun şi de Anul Nou. Aşa că s-au repezit să-şi procure dolari… cât cursul lor nu urca încă la 6.000 de lei.
Casele de schimb au constituit al doilea val. Ele n-au făcut altceva decât să se alinieze la piaţa neagră. Ca să nu piardă ritmul şi să ră­mână fără clienţi. Dintr-odată, la numeroase case de schimb, „s-a rupt“ diferenţa dintre cursul la cumpărare şi cel la vânzare. Pornind de la principiul, bine cunoscut pe această pia­ţă, că toamna dolarii se cumpără, nu se vând, mai toate casele de schimburi valutare au urcat preţul la cumpărare, încercând să atragă valută. N-au dat însă mai mult de 3.800-3.850 de lei. În schimb, au urcat peste 4.000 de lei cursurile la vânzare. Unele case de schimb au cerut şi 4.700 sau chiar 5.000 de lei. În dublu scop. Pe de o parte, să-i descurajeze pe cei care ar vrea să cumpere valută. Pe de altă parte, să vadă totuşi dacă „îşi vor găsi  oamenii“ care să dea cât li se cerea.
„Efectul Ghiba“, după ce a tulburat piaţa nea­gră şi casele de schimb, s-a îndreptat către piaţa interbancară. Ce a găsit aici? În primul rând, o piaţă dezechilibrată din cauza unei cereri imense de valută, căreia era nevoită
să-i facă faţă cu o ofertă nesemnificativă. În al doilea rând, piaţa era dominată de cele patru bănci-dealer, care deţineau monopolul facerii cursului. În al treilea rând, Banca Naţională nu dispunea, în acel moment, de o rezervă de va­lută care să-i fi permis să facă intervenţii eficiente pe piaţă. În aceste condiţii, dolarul a luat-o razna, fără să fi atins însă nivelul prezis.
Deruta a continuat în ’97; dolarul a urcat până la 9.000 de lei şi chiar mai sus. Asta se întâm­pla pe la sfârşitul lunii februarie. Toţi cei care cre­deau în profeţia lui Alexandru Ghiba au spus: dolarul nu se va opri până la 12.000 de lei.
N-a fost să fie însă aşa. „Efectului Ghi­ba“ i s-a o­pus „efectul BNR“: o politică monetară ri­gu­roa­să, liberalizarea pieţei valutare şi promo­va­rea li­berei concurenţe între bănci. Dolarul a co­borât la nivelul de 7.000 de lei. Piaţa s-a stabilizat.
Pe piaţă au apărut însă noi zvonuri. Şi anume, că dolarul avea să crească spectaculos. În anii trecuţi, astfel de precizări se bazau pe faptul că ţările cu o rată ridicată a inflaţiei şi cu defi­cite mari ale balanţei comerciale nu pot evita dificultăţi majore. România oferea un caz semnificativ sub acest aspect, mai cu seamă în condiţiile în care ne confruntam cu creşterea inflaţiei şi cu devansarea exporturilor de către importuri. Ar mai fi de adăugat că nici exporturile nu se dovedeau a fi „curate“, în sensul că necesitau un mare consum de importuri. Efor­tul din fiecare an, de a asigura o creştere a exporturilor româneşti, se solda cu un plus de  importuri în balanţa comercială, fapt determinant pentru scumpirea dolarului şi scăderea leului. Ce avea să fie în ’97? Întrebare cardinală, mai ales că instituţiile publice, presa, o bună parte a populaţiei, dar în primul rând o­pe­ratorii economici se obişnuiseră să priveas­că zilnic ceasul bursei valutare. Nu din simplă curiozitate, pentru ca tot românul să ştie cât mai costă dolarul. În lei, desigur. Cursul leu-dolar, publicat în fiecare zi lucrătoare, transmitea un dublu mesaj. Unul obiectiv, care ex­prima puterea monedei naţionale în raport cu dolarul american. Altul subiectiv, determinat de conjuncturi şi de un întreg complex de factori psihologici.
Privind acest ceas, ne puteam da seama care este starea balanţei comerciale. Dacă exportatorii aduceau sau nu destui dolari în ţară. Sau dacă importatorii vor avea sau nu destulă va­lu­tă pentru a aproviziona pieţele interne. În acelaşi timp, puteam avea o idee despre miş­ca­rea reală a preţurilor de producţie şi, mai de­parte, a preţurilor de consum.