În măsura în care practica autoasi­gurării va câştiga din ce în ce mai mulţi adepţi, ca urmare a crizei de lichidităţi financiare, care împinge atât companiile, cât şi persoanele fizice să taie tot mai mult din cheltuieli, asigurătorii vor avea o mare problemă. Aceştia vor fi nevoiţi să reducă preţurile şi să-şi îmbunătăţească serviciile în cel mai prost posibil moment pentru ei, în care pierderile înregistrate pe liniile de business auto se accentuează.

Totuşi, autoasigurarea firme­lor de transport, aşa cum este ea practicată de mult timp în economiile mature, nu înseamnă pur şi simplu că se re­nunţă la a se mai încheia poliţe de asi­­gurare la companii de specialita­te. Ci că întregul proces, strategic, lo­gis­tic şi financiar, de management al riscului asociat parcului auto este efec­tuat în interiorul companiei, fă­ră să mai fie externalizat către asigură­tori. În plus, autoasigurarea nu ren­tează decât de la o anumită di­men­siune în sus a parcului auto şi a vo­lu­mului de afaceri generat de acesta.

Nu ne mai trebuie Casco!
Confederaţia Operatorilor şi Tran­sportatorilor Autorizaţi din Ro­mânia (COTAR) estimează că volumul costurilor totale cu reparaţiile efectuate la parcul auto propriu în 2009 a fost cu 25% mai mic decât cel al costurilor totale cu primele de asigurare Casco aferente acestuia. În consecinţă, COTAR a anunţat, săptă­mâna trecută, printr-un comunicat, că în 2010 va renunţa la încheierea de asigurări facultative Casco pentru 30% din parcul auto, din cauza creş­terii tarifelor şi a întârzierilor cu care companiile de asigurări acordă des­păgubirile. Parcul auto al COTAR însumează în jur de 300.000 de ve­hi­cule, cuprinzând maşini de tran­sport marfă şi călători, taximetre şi maşini utilizate de şcolile de şoferi, deci numărul maşinilor pentru care nu se va mai încheia Casco în 2010 este de circa 90.000.

COTAR susţine că modul „greoi” în care companiile de asigurări acor­dă despăgubirile cuvenite pe poli­ţele Casco a condus la o imobilizare suplimentară în service a peste 40% din vehicule, fapt care a generat pier­deri „masive” pentru transportatori şi închiderea a circa 200 de unităţi de service, dintr-un total de 1.000, de­oarece asigurătorii nu şi-au onorat plăţile la timp. „Faptul că unele societăţi de asigurări nu despăgubesc complet costurile de reparaţii către service-urile auto ridică probleme şi transportatorilor din România, aceş­tia fiind nevoiţi să achite diferenţele de costuri, uneori plătind contrava­loarea reparaţiei integral, urmând să-şi recupereze costurile de la asigu­rători, or «creditarea companiilor de asi­gurări» generează costuri pentru această industrie”, a declarat pre­şe­din­tele COTAR, Vasile Ştefănescu.
Vestea este cu atât mai proastă pentru companiile de asigurări cu cât, potrivit ultimelor informaţii oficiale ale Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (CSA), după primele nouă luni din 2009 primele brute subscrise pe segmentul Casco au scă­zut, în lei, cu aproape 5%, comparativ cu intervalul similar al anului anterior, la 2,55 miliarde de lei, în timp ce indemnizaţiile plătite s-au majorat cu 27%, la 2,18 miliarde de lei.

Autoasigurarea la americani: manual de utilizare
Autoasigurarea nu înseamnă să nu mai cumperi poliţe de asigurare, ci, în cazul companiilor, să-ţi implementezi cu resurse proprii un program de asigurare. Este vorba, în esenţă, despre a calcula şi a pune deo­parte o anumită sumă de bani, des­tinată acoperirii eventualelor daune, fie că e vorba de bunuri, de răs­punderi civile sau de alte tipuri de pagube. De regulă, aceste calcule sunt efectuate de acelaşi tip de specialist utilizat şi de companiile de asigurări la evaluarea şi tarifarea ris­curilor asigurate - actuarul. Criza a făcut ca din ce în ce mai multe companii de transport din Statele Unite să recurgă la practica autoasigurării, arată o analiză a portalului speciali­zat Business Insurance. În acest fel, aceste firme îşi reduc cheltuielile cu poliţele şi, în acelaşi timp, îşi ţin sub control costurile rezultate din apari­ţia anumitor daune. Totuşi, atrag aten­ţia specialiştii, această metodă de asigurare nu este rentabilă decât pentru companiile cu parcuri auto mari, atât din cauza posibilităţii mai reduse de dispersie a riscurilor, cât şi a reglementărilor stricte ale SUA cu privire la această chestiune.
Normele Federal Motor Carrier Safety Administration (FMCSA) - au­to­ritatea federală americană responsabilă cu reglement
area marilor firme de transport - cer ca firmele să dovedească faptul că au resursele financiare necesare pentru a face fa­ţă unui volum important de daune, mai ales în ceea ce priveşte răspunderea civilă. Limita de acoperire este de minimum un milion de dolari pentru transportul de bunuri uzua­le şi de cinci milioane de dolari pentru transportul de substanţe periculoase. În plus, dosarul de aprobare a cererii de autoasigurare trebuie să conţină o strategie de management al riscului, precum şi statistici cu dau­nele înregistrate în anii anteriori, iar aprobarea sa poate dura şi doi ani. În aceste condiţii, doar cele mai mari 100-150 de companii de transport din SUA sunt eligibile pentru a primi autorizaţie de autoasigurare. 

Casco nu rentează pentru nimeni, la maşini mai vechi de 10 ani
Unii specialişti din piaţa româ­nească de profil susţin că este posibil ca, din cauza crizei financiare, destui conducători auto particulari să renunţe la asigurarea Casco şi să în­cerce să-şi pună deoparte, lunar, o anumită sumă de bani, pentru a face faţă financiar unor eventuale daune înregistrate în trafic. Mai ales dacă încep să compare preţul asigurării cu valoarea despăgubirilor pentru daune minore şi medii, înregistrate în alţi ani şi ajung la concluzia că ies mai ieftin reparându-şi vehiculele pe cont propriu - în special cei cu ma­şini ieftine şi nu foarte noi.
În privinţa autoasigurării, lucru­rile stau însă cu totul altfel pentru per­soanele fizice decât pentru cele juridice, din mai multe motive. În primul rând, riscul de daună este mult mai ridicat, iar eventualele costuri cu reparaţiile - mai greu de su­por­tat. Astfel, în cele mai multe dintre cazuri, economiile făcute prin re­nunţarea la Casco nu acoperă costu­rile unor daune masive, eventuale totale.
În acelaşi timp însă, date fiind re­sursele financiare tot mai limitate ale potenţialilor clienţi, primele de asi­gurare Casco, care se calculează în euro, chiar şi achitate în rate, re­prezintă o povară tot mai mare, comparativ cu anii anteriori, mai ales în condiţiile în care rata medie a cursului de schimb a urcat de la 3,6827 lei/euro în 2008 la 4,2373 lei/euro anul trecut. Totuşi, înainte de a de­ci­de să se autoasigure, proprietarii de maşini trebuie să cunoască dinainte costurile de reparaţie ale diverselor componente şi să sondeze piaţa pie­selor de schimb şi a service-urilor, în căutarea celei mai bune oferte, ur­mând să decidă, în final, dacă me­ri­tă să-şi cumpere Casco sau nu.
Pe de altă parte, pentru maşinile mai vechi de 10 ani, afacerea Casco nu rentează nici pentru şoferi, nici pentru asigurători, iar unele companii nici nu acceptă să asigure astfel de autovehicule, în vreme ce al­tele impun tarife de primă prohibitive, care pot depăşi 10% din valoarea asigurată pe poliţă. Problema pentru asigurători este că maşinile vechi şi ieftine - neasigurate sau neasigurabile Casco - se înmulţesc în Româ­nia. Potrivit datelor Asociaţiei Pro­du­cătorilor şi Importatorilor de Auto­mobile (APIA), aproape 40% din cele 212.000 de maşini second-hand vândute în România anul trecut au o vechime de peste zece ani.

Disciplina bugetară în sectorul public: studiu de caz
Universitatea din California - instituţie finanţată din fonduri publice - îşi protejează parcul auto, precum şi răspunderea civilă a utilizatorilor acestuia nu prin achiziţia de poliţe de asigurare de la companiile de profil, ci printr-un program de auto­asigurare, finanţat din contribuţiile fiecărui departament. Evaluarea riscurilor asi­gurate este efectuată de propriul oficiu financiar al universităţii, şi doar managementul daunelor este externalizat unei companii de profil.
Pe partea de daune materiale suferite de autovehiculele proprii (Casco), contribuţiile departamentelor - echivalentul tarifelor de primă - sunt stabilite pornind de la o sumă asigurată reprezentând 80% din valoarea de piaţă a maşinilor, iar pentru vehiculele mai scumpe de 25.000 de dolari se plăteşte o contribuţie suplimentară. Programul de autoasigurare acoperă toate vehiculele deţinute în proprietate sau închiriate de Universitate, precum şi pe toţi angajaţii acesteia aflaţi la volanul lor în vederea îndeplinirii unei îndatoriri profesionale.
De altfel, autoasigurarea auto a Universităţii din California face parte dintr-un program mai amplu, prin intermediul căruia sunt asigurate in house toate autovehiculele aparţinând statului California şi care sunt conduse de funcţionarii acestuia în scopuri profesionale.
Limita de răspundere a autoasigurării este limitată la un milion de dolari pe eveniment, dacă maşina este condusă de un stagiar sau de un student în practică, nu de un angajat cu drepturi depline al statului, iar valoarea daunelor, peste această limită, este acoperită din fondurile proprii ale departamentului unde vinovatul îşi desfăşoară activitatea. În plus, funcţionarii plătesc din buzunarul propriu pagubele produse altui funcţionar sau unei maşini aparţinând statului.