Am avut mereu o teamă de angajament „pentru totdeauna” pentru că ştiu, de fapt am învăţat, că nimic nu e definitiv. Dar, aparent paradoxal, mereu am ales să construiesc lucruri, stări, relaţii pe care le doream de durată. Sunt adepta fundaţiilor solide şi a construcţiilor elaborate. Până şi mobilierul trebuie să fie din lemn masiv, şi nu cu un design minimalist, cu senzaţia aceea de coală de hârtie. Nu-mi plac despărţirile... dar cui îi plac?! Am apropiaţi care spun însă că lungesc adeseori prea mult boala în loc să o curm la primele semne de gripă... Dar, credeţi-mă, mi-e foarte greu până şi să iau decizia de a comunica faptul că ceva, o stare de fapt, o rutină, o dragoste aşezată şi rafinată deja, vreau să ia sfârşit. E ca o sfâşiere să decizi ruptura, să-ţi recunoşti că s-a sfârşit.
Apoi e la fel de greu să o spui şi să ţi-o asumi. Dar am făcut-o… Şi o fac şi acum. Cel mai greu e dimineaţa de după, când te trezeşti fără… şi începi să îţi testezi reacţiile, aştepţi semnele sufocării şi spaimei. Pentru că, da, la finalul unei iubiri, zorii te găsesc sufocat. La un alt fel de final eşti în egală măsură sufocat de teama de nou, dar şi uşurat că îţi regăseşti aripi pentru un alt început. Şi, odată cu apa care-ţi spală faţa, se mai adună ceva puteri şi începi să înveţi, să reînveţi să păşeşti fără acel ceva. Fiecare zi care te îndepărtează de decizie te întăreşte aparent... până în clipa în care realizezi că în 16 ani ai adunat milioane de secunde de rutină dragă. Şi încă nu eşti pregătit să le aşezi într-un sertar cu amintiri. Deşi ştii că aşa e bine. Că aşa trebuia pentru a putea să te arunci în alte proiecte minunate. Mă tem de clipa în care voi închide uşa definitiv. Nu vreau să plâng, dar o voi face probabil. Va fi o oră în zi când, oriunde mă voi afla, nu-mi voi găsi locul. Pentru că ceasul meu biologic era setat să mă aflu altundeva. O să-mi mai fie dor şi să privesc apusul vara de la biroul meu.
Şi să-mi aud un coleg exclamând: uitaţi-vă spre geamuri, e un apus incredibil! Vă scriu acum, când mă aflu tocmai între acel apus şi un nou răsărit. Mai am un pas de făcut până când voi putea aşterne un văl peste această istorie. Definitiv, aş spune. Dar, din nou, nimic nu e pentru totdeauna… Cu bine!