„Mafalda” se numeşte ro­manul de mici dimensi­uni al Ioanei Drăgan. De ce? Pen­tru că personajele prin­ci­pale, nişte femei, altfel obiş­nui­te, din România ulti­milor ani, Adina şi nepoata ei de soră, Cristina (zisă „Cristi­nel”), au darul pre­mo­niţiei. Ele ştiu destul de precis ce li se va întâmpla lor şi altora, lucruri în fond ba­nale şi, din păcate, neferi­cite. Asta le şi fa­ce, dacă se hotărăsc să vor­beas­că, să fie adesea percepute ca nişte cobe care nu prezic, ci pro­voacă nenorocirea.
Deşi, după experienţe rele, evită să spună ce ştie, Adina va ajunge să ghicească viitorul preşedintelui ţării. Clarviziunea o face să-i spună ce amante au şi ce averi vor pierde rivalii lui politici, dar îi prezice că nu va primi un nou mandat, ceea ce-l înfurie pe marele om. Culmea, ulterior previ­ziunea se dovedeşte greşită.
Calităţile de prozatoare ale Ioanei Dră­gan sunt evidente de-a lungul naraţiunii. Rit­mul povestirii e alert, cu schimbări ne­numărate ale timpului acţiunii. Capacita­tea Ioanei Drăgan de a portretiza personaje masculine, dar mai ales feminine de vârste şi condiţii sociale diferite, mai ales prin redarea credibilă a limbajului şi prin reflectarea lor în discursul altor personaje, este principala însuşire a autoarei şi cea care dă cititorului cele mai mari satisfacţii. Interesul pentru fap­te­le povestite este în permanenţă viu, nu-i timp de plictiseală. Ioana Drăgan conduce cu abilitate relativ multe personaje implicate în scenarii care se între­pă­trund şi se ramifică de mai multe ori.
Teza de doctorat a scrii­toarei, despre „Literar şi paraliterar”, nu a rămas fără consecinţe în însuşirea artei de a crea suspans şi mister. Dar miza romanului nu este senzaţionalul, ci descrierea unor medii sociale. Aici stă şi profunzimea cărţii, ce se putea extinde în această direc­ţie fără a deveni obositoare, pentru că reali­zatoarea are o capacitate specială de observaţie a zonelor de jos ale stratificării lumii urbane.
Volumul este antrenant şi morala, indusă neostentativ, a inutilităţii cunoaş­terii destinului, oricum inevitabil, sporeşte tragismul unei povestiri de fapt sumbre, dar relatate adesea cu mijloacele comediei, mai ales ale comediei de limbaj. Un roman reuşit, fluent, care se adresează cititorilor avizaţi ca şi celorlalţi.