„Moştenirea comunistă”
PSD se consideră născut în 1992, când cei nemul­ţu­miţi de Petre Roman au plecat din FSN şi au fondat FDSN. Acest nou partid şi-a schimbat nu­mele, în 1993, în PDSR şi, du­pă fuziunea cu micul, dar is­toricul PSDR, în 2001, a ajuns la actuala denumire.
Dacă privim doar datele de mai sus, filiaţia comunis­tă nu există. Dacă privim mai în urmă, în 1990, FSN-ul, or­ganizaţie „emanată” (foarte ne­in­spi­rată formulare a lui Ion Ilies­cu) la Revoluţie, cu­prin­dea tot felul de oameni, vorba lui Caragiale „şi mai aşa, şi mai aşa”, dar niciunul dintre cei care fuseseră în funcţii importante în ultimii ani ai lui Ceauşescu. Că erau, în schimb, foarte mulţi foşti membri „simpli” ai partidului comunist? Desigur! Pen­tru cei mai tineri, să amin­tim faptul că în 1989 erau membri ai PCR cam 4,5 mi­lioane de ce­tăţeni, aproape un sfert din po­pulaţia ţării şi mai mult de o treime din po­pulaţia activă, de peste 18 ani. Unde este, atunci, comunismul?
Formal, PCR s-a spulbe­rat în 22 decembrie 1989. Ni­meni n-a mai vrut, atunci, să-şi asume apartenenţa la un partid care, totuşi, era legal şi care, până la urmă, nu a fost scos niciodată în afara legii. Această evoluţie a fost complet diferită de a celorlalte ţări din estul Europei, în care partidele comuniste au supra­vie­ţuit şi au participat, cu mai mult sau mai puţin succes, la alegerile libere care au urmat.
Se poate spune, bineîn­ţe­les, că a existat o incorectitu­di­ne morală în manevra prin care FSN s-a transformat în partid politic, în primăvara lui 1990, şi a participat, astfel, la alegerile din 20 mai, bene­ficiind de credibilitatea şi le­gi­timitatea date de Revoluţie. A­ce­la a fost momentul în care s-a răspândit tema „FSN=PCR”, temă care a fost preluată mai în­tâi de partidele istorice şi apoi de presa internaţională care au impus, în primul rând în mediul extern, percep­ţia că FSN era moştenitorul fostului partid comunist.
Pe fond însă, există un argument puternic al celor care consideră că PSD-ul are o sorginte comunistă. Argu­men­tul nu ţine de „componenţă”. Astăzi, între liderii şi activiştii PSD puţini mai sunt cei care au fost activişti în PCR. Iar li­deri, nici atât. De altfel, „compoziţia” e cam aceeaşi şi în PD-L, şi chiar în PNL. Ar­gu­mentul adevărat este că în FDSN (şi urmaşii acestuia) a funcţionat un anume spirit de partid, orientat spre ocuparea în forţă a puterii, spirit care a caracterizat partidul ce­lor trei trandafiri în toţi aceşti ani.
Ca o ironie a sorţii, deşi era moştenitorul direct şi le­gitim al „primului FSN”, partidul lui Petre Roman, tran­sfor­mat ulterior în PD, a scă­pat de eticheta de „comunist”, tocmai datorită relativei slă­biciuni dovedite în ale­­ge­ri­le din 1992. Tinerii, pe atunci, Berceanu, Duvăz, Sassu, pă­reau mai puţin legaţi de pu­tere, mai eleganţi, mai ge­ne­roşi, mai „fraieri” (în sensul bun al acestui cuvânt!) decât cei mai în vârstă, rămaşi în jurul lui Ion Iliescu.
PSD nu este deci, astăzi, con­siderat „comunist” pentru că ar avea vreo legătură cu doctrina comunistă, ci pentru că a preluat imaginea unui partid al puterii exercitate discreţionar. (Iarăşi este o ironie a sorţii faptul că multe dintre măsurile luate în forţă de PSD, cât a fost la guvernare, au fost măsuri, practic, de dreapta!)
În fine, dar nu în ultimul rând, imaginea de opulenţă pe care au afişat-o liderii partidului a contrastat sfidător cu orientarea de stânga, de­clarată, a partidului. Situaţia o amintea pe aceea din vremea comunismului în care „iubiţii conducători” erau mult „mai egali” decât cetă­ţe­nii de rând.

Reforma în PSD
Se cuvine, mai întâi, să spu­nem că reforma se face, nu se spune! Cei care au vorbit, pe parcursul timpului, despre „reformă” în PSD, fie au greşit, fie nu au urmărit, de fapt, o schimbare reală. Ches­tiunea e, de altfel, valabilă pentru orice partid po­litic. O „reformă” se poate fa­ce fie natural, de jos în sus, prin alegerea unei noi gene­raţii de activişti, fie „administrativ”, de sus în jos, printr-un set de decizii imperative ale unui lider. Dar, în acest caz, va exista o rezistenţă la schimbare, care e dată nu atât de „conservatorism”, de „ba­roni” etc., cât de viabilitatea politic-organizatorică şi economică (subliniez - economi­că!) a sistemului „vechi”.
PSD nu s-a „reformat” pâ­nă acum pentru că nu avea ce să reformeze! Schimbarea u­nui lider (Năstase în 2005 sau, eventual, Geoană în 2010) nu constituie, în sine, o reformă. Şi nici măcar schimbarea sta­tutului nu poate garanta o re­formă! Reformarea PSD a fost (şi este) sugerată, propusă, dorită, reclamată de persoa­ne, de regulă, din afara PSD: jurnalişti, analişti, eventual ad­ver­sari politici. Care au avut şi au, fireşte, motivele lor, le­gitime, să o facă! Dar aceştia nu sunt şi nu vor fi niciodată membri ai PSD. Ca atare, corul de inşi care mor de grija reformării unui partid (nu numai vizavi de PSD; mai nou, văd că şi în PD-L a înce­put moda asta) îmi spune că fie e vorba despre diversiuni, fie, pur şi simplu, nu sunt su­biecte serioase pe agenda pu­blică.
Bineînţeles, orice reformă reală trebuie să includă şi schimbările de lider(i) şi sta­tut. Dar nu numai atât. Tre­buie să se modifice şi „atmosfera” din partid, care depinde nu numai de relaţiile din interior, ci şi de dezvoltarea ge­nerală a societăţii. Până la ur-mă, societatea (ei, da, votu­ri­le!) este cea care presează pentru schimbare în interiorul unui partid.

Schimbarea de lider versus reformă
Trecând la concret, în PSD se va petrece o schimbare de lideri. Dacă nu la vârf, atunci, cu siguranţă, în grupul major de decizie.
E prematur să vorbim despre nume. E posibil şi ca Mircea Geoană să fie reales, dar, în acest caz, PSD va trece ulterior prin transformări complicate, întinse pe o pe­ri­oadă lungă de timp. Nu e trea­ba mea, şi nu vreau să dau sfa­turi, dar, principial, un li­der trebuie să ştie să facă şi „pasul înapoi”. Abia în acel mo­ment un partid devine, cu adevărat, democratic.
„Reforma” se va petrece mai întâi în societate. Actuala putere (aşa cum am mai spus, prima putere după 1992 care are un control asupra tuturor pârghiilor) va determina cu siguranţă schimbări de fond în societatea românească (nu ne­apărat sau nu toate bene­fice!). Aceste schimbări vor fi, de fapt, motorul reformării sau nereformării PSD.
Mircea Geoană nu a do­ve­dit calităţile unui lider „sal­va­tor”. El a menţinut parti­dul pe o linie de plutire, dar nu a reu­şit să îl facă altfel decât reactiv faţă de ceilalţi actori po­litici. Pe termen scurt, a­ceastă reactivitate nu va „scufunda” partidul, dar nici nu va genera noutăţi, in­teres, efervescenţă. Pentru a­le­gerile locale din 2012 - obi­ec­tivul pe care şi-l fixează ma­joritatea celor intraţi în cursa pentru o funcţie la viitorul Congres - PSD trebuie să aibă o ofertă foarte atractivă, mai ales că alegerile vor fi organizate (foarte probabil) de actuala coaliţie de guvernare şi, între timp, mulţi aleşi locali vor renunţa la calitatea de membri ai PSD. Mai mult, e de aşteptat că primarii PD-L vor „fa­ce treabă” cu sprijinul Guvernului. Prin urmare, so­­lu­ţia PSD nu va fi, în niciun caz, moartea caprei veci­nului (nici măcar la Râmni­cu-Vâlcea!).
Adrian Năstase păcătu­ieş­te, în aceste zile, prin nesiguranţă. Oricât ar fi de agreabil intelectual fostul premier, mem­brii PSD aşteaptă mai degrabă hotărâre, siguranţă, speranţă. Şi cel mai aproape de acest tip de discurs este Vic­tor Ponta, care însă a afirmat că nu ţinteşte, acum, vârful partidului.
În ceea ce-l priveşte pe Cris­tian Diaconescu, dincolo de toate laudele venite cam din toate direcţiile, în pres­ta­ţia sa e ceva neconvingător, de parcă nici el nu e sigur pe so­luţiile pe care le propune.
Repet, e prematur să discutăm despre PSD. O vom face după Consiliul Naţional. Până atunci, ar fi mai cu­min­te să vedem care sunt per­spec­tivele redresării econo­mice a ţării!