Notam, în episodul publicat săptămâna trecută, că seismele ce au zguduit fondurile mutuale, în primăvara lui ’96, alertaseră întreaga piaţă de capital din România. Iar dincolo de sfera de acţiune a pieţei de capital, în câmpul larg al vieţii economice, nu se găseau destui bani pentru investiţii nici în bugetul statului, nici la societăţile în care acţionar principal era Fondul Proprietăţii de Stat, nici în companiile private. Din acest motiv, în primul rând, stagna restructurarea. Procesul investiţional suferea şoc după şoc sub loviturile unui lung şir de crize: a creditului intern, a valutei, a producţiei şi a consumului. Mai presus de toate fiind însă criza capitalului. Nevoia de capital devenind stringentă.
Atunci, în anii ’94, ’95 şi ’96, intrările de capital străin în România erau încă nesemnificative. Iar locomotiva monetară, singură, n-a reuşit să împingă trenul macrostabilizării. Industria avea puţine şanse pentru o înviorare a productivităţii muncii. La care se adăuga mişcarea preţurilor. E adevărat că, pentru întreprinderile de stat, inflaţia a fost ani la rând o binefacere. Pentru că erau scoase venituri din diferenţe de preţuri. Numeroase întreprinderi s-au menţinut la suprafaţă cu toate că producţia a scăzut, calitatea a stagnat, iar munca în doru’ lelii, risipa şi incompetenţa s-au simţit ca în Sânul lui Avram. Companiile din economia românească în general - deci nu numai cele din industrie, ci şi din alte domenii - erau tentate să excludă varianta optimă: normalizarea activităţii prin eficienţă şi competitivitate. Acceptând subvenţia prin inflaţie.
Erau ani grei. Totuşi, un paradox domina economia românească: pofta de consum creştea, magazinele începeau să fie ceva mai bine aprovizionate, preţurile de consum se încumetau să concureze cu cele europene… în timp ce salariul mediu abia dacă depăşea 100 de dolari pe lună. Echivalaţi în lei, desigur. Dar era reală această cifră? Dacă avem în vedere statele de plată, unde erau înscrise şi impozitele, cifra era reală. Câştigurile multor salariaţi nu se reduceau însă la sumele din acte. Ele erau mai mari. Asta şi fiindcă românii apelau la serviciile organizate numai când era vorba de electricitate, termoficare, transporturi în comun, telefon, poştă. Foarte rar însă când aveau nevoie de reparaţii. Se formase astfel un adevărat sistem paralel de servicii, în care vreo două milioane de oameni câştigau binişor fără să plătească nici măcar un leu impozit. Dar plaja economiei necontabilizate era mult mai întinsă. Aşadar, lucrurile privind veniturile din muncă aveau o faţă oficială şi alta neoficială.
Sistemul de salarizare, cercetat pe faţa lui oficială, mai avea o hibă. Suma de 100 de dolari pe lună, în medie, exprimând salariile câtorva milioane de oameni, era plătită în „dulcele“ stil egalitarist. Fără îndoială că preţul muncii, indicator extrem de sensibil, se menţinea mic şi pentru că... aşa ceva era posibil. Multe companii îşi permiteau să stocheze mărfurile până când piaţa le putea oferi un preţ mai bun, asigurându-şi astfel rentabilitatea nu din extinderea producţiei, ci din inflaţie. Salariaţii, în schimb, nu puteau judeca la fel. Este drept că şi forţa lor de muncă reprezenta o marfă, după unele teorii mai vechi. Teoriile noi, apărute în anii ’90, fiind mai nuanţate. Dar, fie ea şi marfă, forţa de muncă avea, mai ales în acei ani, un specific aparte. Dacă toate celelalte mărfuri puteau fi stocate, în aşteptarea unui preţ convenabil, salariaţii nu-şi puteau stoca forţa de muncă până când patronatele ar fi fost nevoite să-i plătească mai bine. Fiindcă, pentru mărfurile stocate, companiile obţineau credite, conservarea lor devenind astfel suportabilă. Salariaţii însă erau nevoiţi să mănânce în fiecare zi. Şi nu le dădea nimeni credite de subzistenţă, din care să trăiască până vor găsi angajamente favorabile. Aşa că erau nevoiţi să se angajeze imediat, iar dacă erau angajaţi, să ţină cu dinţii de locurile lor de muncă. Acceptând, fireşte, salariile ce li se ofereau.
E drept, forţa de muncă resimţea această constrângere şi în alte ţări, chiar şi în cele dezvoltate. Numai că acolo se producea o stare de echilibru cu o altă constrângere, pe care o resimţeau patronatele: concurenţa. În ţările în care concurenţa domina pia-ţa, companiile erau nevoite să stimuleze munca pentru a supravieţui. Altfel dispăreau. La noi, în schimb, companiile, cu deosebire cele de stat, nu resimţeau deloc constrângerea concurenţei. Din această cauză, salariile se „egalizau“. De regulă, ele erau mici pentru că în economie banii disponibili pentru remunerarea muncii erau şi ei foarte puţini.
Din ce în ce mai mult însă preţul derizoriu al muncii se transforma într-un bumerang. Prea mult, din ce se producea, mergea la „cazanul comun“. Şi prea mare era partea ce se împăr-ţea tuturor, aşa că rămânea prea puţin pentru a stimula atractiv munca eficientă, competiţia economică. Din cauza obsesiilor egalitariste în împărţirea pâinii sociale, de care nu reuşiserăm să scăpăm, forţa de muncă, nestimulată, se complăcea într-o evidentă stare de moleşeală. Munca, neîncurajată în condiţii competiţionale, nu producea bogăţie. Era condiţia „cazanului comun“, prin care se aduna de la cei angajaţi în munci performante şi li se împărţea celor „din tribune“. Fapt ce împingea milioane de oameni să-şi suplimenteze câştigurile muncind „la negrua. De suferit sufereau calitatea muncii, bugetul şi leul, lovit de două ori: prin inflaţie, în piaţa de consum, şi prin depreciere faţă de dolar, pe piaţa valutară.
