Umbra lui Traian

În ultimul timp, ne-am obişnuit să trăim numai din semnale. Parcă am fi cu toţii branşaţi la mărfarul de Ciulniţa, garat pe linia patru. Ridică impiegatul fanionul? Se schimbă automat macazul şi ne trezim pe linia de rezervă, cu oprire în halta „X“ sau „Y“, pe­ron pe partea stângă. Sau dreaptă, după caz. Şi fiindcă, de obicei, schimbările de direcţie sunt însoţite de „aşa voiam să fac şi eu“, singurele necunoscute în ecuaţia peroanelor fiind locul de unde vine semnalul şi persoana care îl dă.
Săptămâna trecută a fost un exemplu mai mult decât elocvent în acest sens. Fiindcă semnalele au fost extrem de clare şi au vi­zat două dintre cele mai importante segmente ale vieţii de zi cu zi. Economia şi justiţia. Şi nu neapărat în această ordine. Doar că un semafor s-a aprins la Washington „Di Si“ şi celălalt la Co­troceni „Ti Bi“! Este vorba, desigur, despre declanşarea, în regim de dacă-i ordin cu plăcere, a măsurilor de criză, pe de-o parte, şi im­presia de independentţă a actului de justiţie, pe de altă parte.
La auzul veştii că un important lider regional PD-L, respectiv dom­nul Mircia Gutău, a fost condamnat - caz aproape fără pre­cedent, cu excepţia Păvălache - de-adevăratelea şi pentru totdeauna, a creat senzaţie. O parte a publicului a cârcotit, ba că i-au dat prea puţin, ba că prea târziu, ba că unde-s banii. O altă parte însă a admis că este vorba despre o desprimăvărare a justiţiei, un act de normalitate survenit însă numai în urma unui semnal de la Cotroceni. Şi eu înclin să cred că aşa este, dar cu un amendament. Acela că semnalul a venit chiar din breasla judecătorilor, şi nu din altă parte. Eu cred că dl. Băsescu a pus mâna, de când e demnitar, pe multe lucruri, dar nu şi pe telefon, să sune la justiţie. Acolo s-a petrecut, şi în regimul său, ca şi în cele precedente, un grav act de autocenzură. Vicierea verdictelor a venit dinăuntrul sistemului, şi nu din afara lui, sau nu la nivel de şef de stat. Ce s-a petrecut acum? Simplu. Justiţia, aşa oarbă cum e, şi-a dat seama că reînvestirea domnului Bă­sescu cu al doilea mandat de preşedinte este de fapt începutul sfârşitului carierei sale politice! Domnia sa nu va fi capabil, peste cinci ani, să joace şotronul în partid sau să chibiţeze de pe margine. A mers la „totul sau nimic“ şi a reuşit şi din prima şi din a doua. La terminarea mandatului, probabil că va face ceea ce a declarat marinăreşte la televiziune, şi anume că va lua iar la… citit bibliotecile din porturile în care a acostat la tinereţe. Pe vremea când poza cu trabucul în gură şi şapca aşezată şme­chereşte, pe-o parte. Dar de această dată va alege probabil doar variantele cu poze colorate. În aceste condiţii, judecătorii au început să scape de sindromul „Umbra lui Traian“ la fiecare dosar cu probleme. Şi cazul primarului şef de partid la ju­de­ţeana Vâlcea este un exemplu cât se poate de clar în acest sens. E semnul că vor urma şi alţii şi că, dacă aici s-a putut, se va putea oriunde, în orice partid. 
Al doilea semnal este legat de economic. Am pomenit de mă­suri de criză şi nu anti-criză, fiindcă asta este ceea ce face guvernul în acest moment. Strângerea curelei este, desigur, o măsură necesară. Dacă era aplicată când întreg mapamondul vorbea despre criza economică şi acţiona ca atare, era şi mai bine. Dar la noi campaniile electorale se înmulţesc parcă prin diviziune (deşi despre conceptul „fără fecundaţie“ ar fi de discutat…) şi niciodată nu a fost momentul măsurilor radicale şi ne­cesare în astfel de situaţii. Strângerea curelei aşadar, mai pre­cis disponibilizarea a sute de mii de oameni, nu vine cu nimic la pachet. Cu nicio alternativă pentru aceştia. Se vor face economii şi atât. Iar în ceea ce priveşte „merţanele“ Guvernului, este posibil să se preconizeze doar înlocuirea emblemei cu trei spiţe de pe radiator.
Aceste măsuri, bune-rele cum sunt, au fost luate tot în urma unui semnal. Acela dat de şeful Fondului Monetar Internaţional, instituţie probabil crizată de lipsa măsurilor reale de la Bu­cu­reşti, de un guvern blocat în faza de negare. Acum blamăm în­da­­torarea. Dar aceasta este de multe ori ca dragostea. Îţi dă aripi, dar te şi leagă de mâini şi de picioare. Uneori pentru în­treaga viaţă.