Boala uitării

O boală ciudată ne ameninţă pe toţi şi macină acţiunea autorităţilor pu­bli­ce: boala uitării. Uităm de proble­me im­portante, uităm de oa­meni, ui­tăm ce ne-am propus mai ieri, ui­tăm de datorie şi de morală. Uităm. Ui­tăm să ne raportăm, cu toată mo­destia, la bi­nele şi la răul din noi şi din alţii. Sun­tem atât de preocupaţi de vorbele mari încât uităm de fap­te­le mici. De pildă, de ani de zile uităm ce în­seamnă iar­na pentru cei mai nenorocoşi dintre noi, pentru cei fără aco­pe­riş deasu­pra capului sau doar cu unul mizer. Ve­dem în fiecare iarnă cum unii dintre primarii marilor municipii se precipită, după mărini­mia şi min­tea fie­căruia, să mai sal­veze câteva su­fle­te amorţite de ger. Dar nimeni nu este cu ade­vă­rat pre­gătit pentru as­ta, se im­pro­vizează. Ca­merele de luat vederi ale televi­ziunilor se o­presc în­delung pe feţele de­sfi­gu­rate de su­ferinţe ale semenilor noştri şi noi pri­vim imagi­nile cu fugară compasiune. Guver­nul se uită în altă parte. Jur­na­lele fac pomelni­cul ro­mâ­nilor care mor îngheţaţi, zeci în fiecare iarna. An de an, aceeaşi pie­să. Cum dă firul ierbii şi cântă cu­cul, cum ui­tăm se­cunda în care ne-a du­rut moar­tea ce­lor abandonaţi.
Alte popoare şi alte guverne nu au boala uitării. Şi, pentru că nu uită, se organizează în întâm­pi­narea eve­nimentelor previzibile. Iarna este pre­­vizibilă, nu-i o situaţie excepţio­na­lă, nu-i aşa? Guvernul şi administraţiile locale ar fi trebuit să dispună în a­ceas­tă iarnă de un cadru organizat de acţiune, de un dispozitiv na­ţio­nal de primire şi adăpostire, cum au toa­te ţările eu­ro­pene. Un dispozitiv coerent şi normat, ca în Franţa, care să func­ţioneze pe baza princi­piului ga­ran­tării ajutorului imediat, global, ca­lificat şi adaptat. Dacă în locali­tă­ţile mici, cu mai puţin de 5.000 de lo­cuitori, oamenii se cu­nosc între ei şi se ajută unii pe alţii la nevoie, în localităţile mari acest tip de ajutor se pierde. În oraşele mari săracii fără locuinţă sunt pierduţi în jungla infrastructurii subterane şi a clădirilor aban­donate.
De aceea este necesară şi urgentă organizarea unui dispozitiv naţional de intervenţie, operarea unui „Plan de iarnă“ în perioada cuprinsă între 1 noiembrie şi 1 aprilie. Etapele de mo­bilizare a resurselor pot fi definite în raport cu tempe­ratura exterioară. Când temperatura scade sub -5ºC, au­tomat trebuie să se mobilizeze ser­viciile de asistenţă socială, poli­ţia, jan­­­dar­me­ria, spitalele, institu­ţii­le de protecţie socială şi să intervi­nă, do­tate fiind cu resursele bu­ge­tare necesare. Când gerul muşcă adânc, aşa cum s-a întâmplat în a­ceastă iar­nă, nu doar persoa­nele fără a­dă­post sunt în pericol, ci şi fa­miliile sărace, cele ca­re din ajutorul so­cial nu-şi pot achi­zi­ţiona nici com­bus­ti­bilul necesar, nici haine groase şi bu­ne, nici măcar ba­nala aspi­rină. Au­zim în fiecare an că au îngheţat de frig, în casele lor, bă­trâni săraci. Suntem siguri că fa­miliile sărace nu sunt evacuate din case de creditorii lor? În alte ţări este imposibil aşa ceva în timpul iernii, pri­măriile au re­surse pentru a interveni sistematic. La noi, dincolo de ni­velul de 2% din PIB prevăzut în bu­get pentru asistenţa socială, nu mai este nimic.
Guvernul ar trebui să prezinte anual Parlamen­tului un raport privind des­făşurarea activităţilor din „Planul de iarnă“. Nu am mai uita că în fie­care an vine iarna, că frigul omoară oa­meni săr­mani, că statutul de cetă­ţeni români ar trebui să le asigure cel puţin supravieţuirea. Cos­tul unui plan naţional coordonat de inter­ven­­ţie în iarnă este ridicol de mic, nouă ne lipseşte grija decentă. Să mobilizăm resurse pentru a sal­va de la moar­te nişte români nefericiţi nu cos­tă mai mult decât un teren de golf, putem fi siguri. Iar dacă nu accep­tăm acest cost al de­cenţei, trebuie să acceptăm că am devenit ne­oa­meni. A, să nu ui­tăm cumva că boala uitării se nu­meş­te şi Alzhei­mer şi că înseamnă de­ge­nerarea cre­ierului. Să ne uităm semenii în ger e doar o primă şi ru­şi­noasă uita­re. O fi singura? Ce am mai uitat?