Cea de-a 40-a ediţie a Forumului Economic Mondial (WEF) de la Davos (27-31 ianuarie a.c.) s-a înscris propriei tradiţii de a dezbate problemele majore ale actualităţii şi a discuta asupra pieţei şi şanselor noi de afirmare a afacerilor primelor 1000 de firme ale lumii, reprezentate aici. În această ultimă privinţă, subiectul major l-a constituit resconstrucţia insulei Haiti, devastată de cutremurul din 12 ianuarie, prin iniţiativa lansată şi care va fi desfăşurată sub coordonarea reprezentantului ONU în zonă, fostul preşedinte al Statelor Unite, Bill Clinton.
Dar poate că semnificaţia cea mai evidentă a Forumului rămâne aceea de a fi reprezentat prima mare reuniune internaţională după summitul climatic de la Copenhaga (7-18 decembrie 2009) şi desfăşurat, nu întâmplător, sub laitmotivul „A ameliora starea planetei: a regândi, a remodela, a reconstrui“, pornind tocmai de la disfuncţionalitatea sistemului actual de cooperare internaţională şi căutând o ieşire din acest impas. Într-adevăr, eşecul major al reuniunii din capitala Danemarcei a marcat incapacitatea sistemului clasic al ONU de a mai rezolva problemele globale, sporirea rolului firmelor transnaţionale în domeniu şi nevoia unei alte guvernanţe mondiale, inclusiv în privinţa gestionării complexei problematici ecoclimatice. Din această perspectivă, insuccesul forumului climatic s-a datorat mai ales neînţelegerilor dintre China şi SUA, iar semnalul astfel dat l-a constituit emergenţa rapidă a unei noi formule de gestionare a imperativelor globale. Forjată de istoricul de la Harvard, N. Ferguson, în 2007, sub termenul de „Chimerica“, ideea unui tandem chino-american, o alianţă între cel mai important creditor al lumii şi cel mai mare creditor al său, dar şi între primii doi poluatori ai planetei, a fost popularizată mai ales de Zbigniew Brzezinski (fostul consilier al preşedintelui Jimmy Carter) în urmă cu un an, prin avansarea conceptului de G-2, „grupul celor doi care ar putea schimba lumea“. Chiar dacă Beijingul se arată, cel puţin deocamdată, reticent faţă de o asemenea teză, preferând formula multipolarităţii şi a solidarităţii cu celelalte ţări în curs de dezvoltare, în special cu cele cu economii emergente, este de domeniul evidenţei că poziţiile celor doi „mari“ definesc soluţia şi în privinţa sorţii cooperării mondiale privind schimbările climatice post-2012. Aşa se explică şi faptul că la Copenhaga, în urma neînţelegerilor, statele participante, invocând suveranitatea lor, s-au repliat în plan intern în privinţa eforturilor de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră (G.E.S.) şi au abandonat o cooperare internaţională absolut necesară pentru coordonarea acţiunilor în domeniu şi asigurarea eficienţei lor. Pledoariile de a reveni la masa negocierilor şi a se ajunge la un acord juridic, menit să continue Protocolul de la Kyoto, făcute la Davos, unde a participat şi preşedintele mexican F. Calderon, speră să-şi producă efectul scontat la conferinţa ecoclimatică din New Mexico din noiembrie, de care se leagă, de altfel, speranţele tuturor.
Pentru că, în afara unei strânse colaborări şi coordonări mondiale, demersul ecoclimatic nu poate ajunge la un rezultat care să pună la adăpost generaţiile viitoare de consecinţele încălzirii globale.
