Există o justificare pentru interesul arătat de una dintre televiziunile româneşti de ştiri pentru catastrofa umanitară din Haiti. Evident, nu este vor­ba de proximitate, până la Port au Prince fiind vreo 10.000 de kilometri. Nu este vorba nici de numărul de români afectaţi de cutremurul din Haiti şi nici de impactul acestei catastrofe asu­pra ţării noastre. Singurul lu­cru ce justifică insistenţa şi timpul de ante­nă acordat subiectului este dimensiunea apo­ca­liptică a dezastrului tectonic.
Dar nu e chiar tot. În nicio carte de jurnalism nu sunt trecute orgoliul reporterului şi nici do­rinţa sa de a-şi completa CV-ul cu destinaţii şi relatări exotice drept motivaţie suficientă pentru un su­biect de presă. Iar în cazul cutremurului din Haiti tocmai acestea sunt unele dintre cele mai pu­ternice motoare care mişcă şti­rea înainte. Spe­cializat în catastrofe terestre şi ameninţat într-o vreme de sosirea în post a unui adevărat cores­pondent de război, Cris­tian Zărescu îşi hrăneşte de ani buni cariera cu transmisii de la tsunami-uri, cutremure, inundaţii. Prezenţa-i rubicondă în mijlocul transmisiilor live ocazionate de teledonuri im­presionează, iar lăcrimaţiile-i televizate sunt menite a împinge mâna privitorului spre buzunar, în scopul rapidei decartări de ajutoare pentru sinistraţi. Numai că de data asta domnul Zărescu a sărit toţi caii pe care i-a mai găsit în via­ţă prin Port au Prince. Vom men­ţiona în trea­căt momentele penibile în care reporterul ne po­vestea ce viaţă grea are el de este nevoit să poarte mereu vestă antiglonţ ca să se apere de macetele haitienilor flă­mânzi. Sau relatarea de poveste din care aflam că i s-a cam înmuiat s­a­la­mul cumpărat din free-shop. Sau descrierea apo­caliptică a temperaturilor de cuptor pe care este nevoit să le suporte în cort. Sau atâtea şi atâtea relatări în care subiectul nu erau sinis­traţii, ci Cristian Zărescu.
Partea mai tristă şi asupra căreia ar merita să ne aplecăm mai multişor este că, de la rotunjimea civilizaţiei supreme pe care o reprezintă în săl­bă­ticia haitiană, reporterul român a în­ce­put să ac­ţio­neze aşa cum o făceau senzationaliştii occidentali în anii ’90, când scor-mo­neau prin Româ­nia în căutarea celei mai crunte mizerii de sub co­vorul regimului ceau­şist. În prezenţa unor co­pii destul de veseli, domnul Zărescu ne relateaza cât de greu le e micuţilor în ceea ce el nu­meşte „cel mai mo­dern” orfelinat din Port au Prince. Asta deşi se vede că biata clădire e construită cam pe când Jean Bertrand Aristide încă nu se năs­cu­se. Mai mult, într-unul dintre mo­men­te, domnul Zărescu ne povesteşte cum acel orfelinat dispune de doar două saltele. Uitând ce-a spus, după câteva momente vedem ima­gini anterioare declaraţiei şi coafării artistice a or­felinatului, în care paturile aveau, toate, câte o sa­ltea. Iar asta nu mai este o scăpare ne­vi­nova­tă, ci o mistificare nejustificată. E OK să fim soli­dari, e măreţ să ne împărţim sără­cia cu oameni aflaţi în mare nevoie. Dar este je­nant să re­cur­gem la trucuri ieftine pentru a ne simţi noi albi şi curaţi. Data viitoare când se va mai vorbi despre moartea presei clasice, trageţi aer în piept şi gân­diţi-vă că oameni aflaţi în căutare de sen­za­ţional ieftin au apă­sat cu degeţelele lor rotofeie pe trăgaci. Oricât de proşti ţintaşi ar fi fost, insistenţa i-a ajutat, până la urmă, să-şi nimerească ţinta.