Două romane poliţiste
Apariţia unor volume bine scrise în genurile populare (policier, thriller, SF etc.) este un semn de normalitate a vieţii şi pieţei literare. Când autorii sunt scriitori consacraţi, e cu atât mai bine, şi faptul se cuvine semnalat.
Despre Adrian Frăţilă am scris des pentru că mobilitatea şi viteza lui mă obligă. „Revelion cu Zorro“, Editura Tibo, e un nou roman, unul dintre cele mai bune ale prozatorului care e şi poet şi alternează genurile. Este un roman de aventuri, cu un mister şi cu alunecare spre fantastic, dar şi spre literatura de spionaj, oarecum în siajul cărţilor de tipul Dan Brown. Un mister ancestral reverberează în contemporaneitate, descrisă de altfel suculent. Personaje banale se intersectează cu iniţiaţi şi conspiratori mondiali, totul foarte alert şi cu mult suspans. Finalul, unul surprinzător, aduce explicaţia completă ca la Sir Conan Doyle. Ar fi un thriller dacă n-ar fi şi un roman de moravuri, cu găselniţe derutante precum sigla Z, care nu vine de la Zorro, cum se enunţă ca pistă falsă la început, ci de la… o să vedeţi dumneavoastră. Acest roman reuşit merita o redactare mai atentă. Autorul l-a scris cum se pare foarte repede, sedus probabil de ideile pe care le găsea, şi a lăsat destule stångăcii mărunte ce puteau fi eliminate de un redactor atent, greu de găsit în ziua de azi însă. De asemenea, Editura Tibo a tipărit în condiţii proaste cartea, cu un corp de literă urât, cu pagini înghesuite, copertă care se exfoliază etc. O nouă ediţie, periată bine şi tipărită decent, ar fi un dar pe care volumul şi autorul îl merită.
După cum probabil se ştie, George Arion este nu doar un bun ziarist, mai ales autor de interviuri, dar şi un prolific autor de romane poliţiste. Se pare că genul îl distrează şi îl pasionează. „Cameleonul“ (Editat de revista Flacăra şi Editura Tritonic) este un roman poliţist serios, bine scris, cam schematic pe-alocuri, cu o întorsătură care rezolvă finalul fără a-l rezolva. Acţiunea, ceea ce e şi mai atractiv pentru cititorul român, se petrece în Bucureşti, prin anii 1990. George Arion reuşeşte foarte bine fundalul mediului bucureştean postrevoluţionar, personajele secundare fiind de reţinut. În Capitala răvăşită de tranziţie şi doldora de infractori apare un justiţiar anonim, perfect deghizat, imposibil de prins, care dezleagă situaţii imposibile, de la răpiri la atacuri armate şi de la ucideri de târfe la dejucarea unor asasinate de politicieni. Trama aduce oarecum cu cea a lui Bogdan Teodorescu din „Spada“. Acolo însă miza e pe mediul social-politic-gazetăresc, aici primează aventura şi intriga de spionaj. Nu o să vă dau cheia misterului, de altfel aş spune că nici autorul nu o dă, eventual sugerează câteva soluţii. Voi spune doar că avem un roman de aventuri tipic, bine închegat, cu protagonişti foarte interesanţi. Uneori pe George Arion îl mai trădează auzul şi parfumează excesiv rostirile argotice. În rest, spre deosebire de multe ale genului, cartea e de citit, dar şi de păstrat spre o recitire.