Fiecare dintre marile diamante ale lumii are o poveste. Una cu mult sânge, blesteme şi proprietari loviţi de nenoroc, sau dimpotrivă - o poveste luminoasă, plină de romantism şi gesturi eroice. Harry Winston este omul care a avut cele mai mari şi cele mai preţioase diamante din lume. Atât de multe încât nici o casă regală din lume nu s-ar putea compara cu fiul umilului imigrant ucrainian Jacob, devenit Winston după fuga în America, la sfârşitul secolului XIX. Povestea lui Harry Winston este punctată de cea a pietrelor sale preţioase, însă merge mult, mult mai departe. De ceva vreme, Harry Winston înseamnă şi ceasuri, zonă în care semnătura sa este o garanţie a unicităţii şi a inovaţiei spectaculoase.

 

În seria de poveşti frumoase legate de muritori de foame care construiesc imperii (Dior, Coco Chanel etc.), cea a lui Harry Winston are un farmec aparte. S-a născut pe “tărâmul tuturor posibilităţilor”, în 1896, ca fiu al unui bijutier emigrant, moştenind un simţ deosebit pentru tot ceea ce înseamnă pietre preţioase. La doar 12 ani, “ucenicul vrăjitor” vede într-o vitrină a unei case de amanet un inel prăfuit, pe care-l intuieşte a fi alteceva decât pare. Îl cumpără cu 25 de cenţi, iar tatăl lui îi confirmă că a avut dreptate: piatra verde care nu spunea nimic era, de fapt, un smarald de două carate, pe care Harry Winston reuşeşte să-l vândă, doar după două zile, cu 800 de dolari. Era începutul unei cariere de neegalat în lumea bijuteriilor, Winson ajungând să deţină, de-a lungul timpului, diamante ca Hope (cel mai celebru diamant din lume, cu cea mai incredibilă poveste), Portughezul, The Briollette of India, Ludovic al XIV-lea, Lesotho, Steaua din Sierra Leone (968 de carate!) sau Oppenheimer (botezat astfel de către Winston, în onoarea lui Sir Ernest Oppenheimer, preşedintele De Beers la acel moment). Prima achiziţie importantă, care urma să-i aducă renumele de mare bijutier, a fost colecţia de bijuterii a Arabellei Huntington, soţia marelui magnat al căilor ferate din SUA, Harry Huntington.

 

Considerându-le depăşite, Winston a descompus cea mai mare parte din bijuterii, aşezând apoi pietrele şi perlele în monturi noi. De altfel, Harry Winston a început să fie privit ca un guru al “new fashion” încă de la începutul anilor ’20 (când avea puţin peste 25 de ani), o dată cu lansarea unor linii de bijuterii cu diamante montate în împletituri flexibile de platină. Fiind elastice, aceste bijuterii “copiau” mişcările proprietarilor, iar pietrele străluceau într-un mod inedit, mai plin de viaţă decât în perioada bijuteriilor rigide.

 

Winston şi-a petrecut viaţa pe deplin dedicat frumuseţii diamantelor, pe care le trata, însă, nu ca pe un simbol al puterii şi bogăţiei, ci ca pe anexe menite să înfrumuseţeze vieţile oamenilor. În numeroase ocazii, în buzunarele lui Winston putea fi găsit un diamant brut în valoare de multe milioane de dolari, fără nici un fel de măsuri speciale de securitate. În cel puţin o ocazie, a trimis un diamant extrem de valoros (cel rămas anecdotic avea 726 de carate) printr-un serviciu poştal ordinar. Însă Winston a scris istorie în primul rând prin stabilirea unor noi standarde de excelenţă. Designul bijuteriilor şi, mai târziu, al ceasurilor, verighetelor şi inelelor de logodnă, a fost mereu cu mulţi paşi înainte restului lumii. Materialele - chiar şi folosite în premieră - au dictat naşterea şi dispariţia unor curente în modă. Şi, peste tot, diamantele şi pietrele preţioase şi-au găsit nu doar expresia maximă, ci şi roluri pe care nimeni nu le bănuia înainte. Winston a fost identificat în aşa măsură cu moda şi cu diamantele încât melodia “Diamonds are a girl’s best friend”, din musical-ul “Gentlemen prefer blondes” (1953) include versul Talk to me, Harry Winston, devenit mai târziu numele unei colecţii de ceasuri cu pavaje de diamante. Destul de normal, din moment ce unul dintre cele mai celebre citate legate de Winston este exclamaţia sa de la un bal: “Dacă aş putea, aş monta diamante direct pe pielea femeilor!”.

 

Cu mici excepţii, rarissime bijuterii care îmbină inovaţia orologeră şi pietrele preţioase, casa Harry Winston a creat două categorii de ceasuri: serii de “studiu”, în care s-a căutat reinventarea sau reaşezarea unor complicaţii, şi serii de “bijuterii”, în care scopul principal era designul (de fiecare dată legat intrinsec de diamante).

 

Histoire de Tourbillion (mecanism excentric corectat de două mecanisme tourbillon înclinate la 25 de grade faţă de planul ceasului), Tourbillon Glisserie, Midnight Minute Repeater sau Diane au făcut istorie în lumea complicaţiilor. “Jewels that tell time” este, chiar şi aşa, brut şi banal, un nume care spune prea puţin despre râurile de diamante care curg, agregate în ceasuri ca Lattice, Duchesse, Marquesa Butterfly, Semira sau Harry Winston Signature 7.

După 2000, însă, ambiţia de a dovedi că Harry Winston înseamnă altceva decât restul lumii a provocat apariţia unei linii fără precedent: Opus. Ideea a fost crearea, prin colaborări cu orologeri independenţi, a unor ceasuri cum nu au mai existat. De la ceasuri cu şase ferestre (două rânduri de câte trei), fiecare indicând câte o cifră (un rând pentru oră, unul pentru dată), la nebunii complicate, pentru a ajunge, în acest an (2009) la un minimalistul Opus 9, un model şenile de diamant, în care două pietre roşii se mişcă paralel cu indicatoarele liniare de ore şi minute. De la sfârşitul lui decembrie 2009, Opus 9 este disponibil şi în România, alături de alte modele de excepţie, prin magazinele Galt (compania a devenit recent distribuitor oficial al casei Harry Winston). La Opus 9 au lucrat doi orologeri de excepţie (colaborarea în sine fiind o raritate în această lume) – Jean-Marc Wiederrecht, un vechi angajat al casei Winston, câştigător în 2007 al Grand Prix-ului “Best Watchmaker Design” pentru un ceas cu calendar perpetuu şi mecanism ex-centric, şi Eric Giroud, un arhitect-orologer independent care realizase anterior modelul Tourbillon Glisserie pentru colecţia Harry Winston Haute Horology, într-o ediţie de doar 51 de exemplare (modelele Opus au, în mod excepţional, între 50 şi 100 de exemplare, însă cele mai multe linii au câteva sute).