Obsesia jurnaliştilor de „politic” din aceste săptămâni este situaţia din PSD. Se scindează sau nu se scindează? Revine Năstase sau Mitrea? Sau amândoi? Se retrage Geoană? Ce face Vanghelie? Dar Hrebenciuc? Totul, asezonat cu minunata poveste a „flăcării violet”.  Deocamdată, zvonurile, bârfele, declaraţiile sau comentariile sunt foc de paie. Până la viitorul Congres mai e, iar taberele sunt departe de a fi aşezate. N-aş fi scris nici în această săptămână despre PSD, dacă nu ar fi relevantă o legătură cu mini-serialul „Punct. şi de la capăt...”, publicat săptămânile trecute în această pagină.

Sistemul de partide din România
Teoreticienii ştiinţelor po­litice disting o multitudine de tipuri de sisteme de partide în societăţile democratice ma­ture şi echilibrate. Aceste sisteme, rodate în timp, intră în­tr-o relaţie dialectică cu me­diul în care îşi desfăşoară acti­vitatea. Adică, un anumit sistem de partide modelează reprezentările cetăţenilor, iar acţiunea cetăţenilor, la rândul ei, creează condiţiile pentru reproducerea, în timp, a sistemului de partide. Cu cât societatea e mai stabilă şi mai echilibrată, cu atât sistemul de partide e şi el mai stabil şi mai bine delimitat. Fireşte, în orice societate democratică trebuie să existe o Putere şi o Opoziţie, deci cel puţin două tabere politice. (Nu mă refer, aici, la „tabere” în sensul de grupuri din interiorul unui partid, ci, repet, la acele gru­puri mari care concurează în lupta pentru putere la nivelul statului.) Chestiunea e că itemul „tabără” nu e totuna cu itemul „partid”. E de la sine înţeles că pot exista mai multe partide într-o singură tabără. Mai dificil de sesizat este că, uneori, un partid se poate întinde în mai multe tabere. Mai ţinem minte că, în anii 2005-2006, PD-L făcea Opoziţie din sânul Puterii şi, în anii 2007-2008, PSD era oarecum la Putere, fiind, formal, în Opoziţie.
Încă mă iluzionez că acest fapt este o consecinţă a tran­ziţiei. S-ar putea însă ca un defect neglijat să se cronici­zeze. Pe fond, „taberele” din democraţii sunt generate de dihotomia „dreapta-stânga”. O tabără conţine partide care militează pentru individua­lism şi liberă iniţiativă, iar cea­laltă pentru solidaritate şi protecţie socială. În România postdecembristă, aceste tabe­re nu s-au format „natural”, ca urmare a agregării unor ce­tăţeni preocupaţi de o proble­mă, ci au apărut invers, prin adoptarea de către nişte ce­tăţeni agregaţi pe criteriul prie­teniei a unor modele euro­pene - „forme fără fond”. Când afirm acest lucru nu vreau să neg sinceritatea unor lideri întemeietori (sau re-întemeietori) de partide de după 1989, ci vreau să subli­niez că, în scurt timp, agregarea „membrilor şi simpatizanţilor” din teritoriu a diluat până la dispariţie ideile de forţă ale doctrinelor. Pe scurt, în România nu există (încă) partide autentice de dreapta sau de stânga. Chiar declara­ţiile publice ale multor lideri denotă confuzie şi o totală lipsă de preocupare pentru consecvenţa doctrinară. (Tre­ce­rea PD-ului lui Traian Bă­sescu de la dreapta la stânga peste noapte, fără nicio opo­ziţie sau dezbatere internă, e demnă de o antologie a lipsei de onoare politică.)
Sistemul de partide din Ro­mânia este, de fapt, clădit pe două coordonate: liderul care conduce partidul şi accesul la Putere. Mecanismul este următorul. Dacă într-un partid se iveşte un lider care dovedeşte că poate duce partidul la Putere, atunci liderii secunzi (din teritoriu) îl ac­cep­tă. Susţinerea se prelun­geşte, necondiţionat şi în pe­rioada în care partidul respectiv guvernează. Momentul critic e la pierderea Puterii. Dacă liderul rezistă, partidul pierde, eventual, o aripă, dar îşi revine după circa doi ani de opoziţie. (Cazul PDSR în 1997, când s-a rupt ApR-ul.) Dacă liderul nu rezistă, atunci luptele între facţiunile rivale au ca rezultat o hemoragie pre­lungă de membri şi simpatizanţi, iar partidul nu îşi mai revine pe parcursul unui singur ciclu electoral. (Cazul PSD după 2004.) Desigur, mi se poate reproşa, pe bună dreptate, că doar trei rânduri de alegeri şi două alternanţe la putere nu sunt suficiente pentru a extrage o regulă. De acord! Vă rog să acceptăm însă, cu titlu de simulare, a­ceastă variantă speculativă. Ceea ce vedem este că atât PSD, între 2001 şi 2004, cât şi PD-L, acum, au racolat „personal” (că membri nu-i pot numi!) de la partidele aflate în Opoziţie, până la a ajunge partide „obeze”.

CâŢi trandafiri, atâtea partide! Ba chiar mai multe!
Supus unei „cure de slă­bire”, PSD-ul de azi nu îşi poa­te reveni.
Să observăm că, dintr-un punct de vedere, există trei PSD-uri. Un PSD al maselor (cetăţeni simpatizanţi sau neu­tri), un PSD al membrilor simpli şi un PSD al liderilor. PSD-ul maselor este un partid uşor îmbătrânit, legat în continuare de imaginea lui Ion Iliescu, dar îndepărtat de Pu­tere după retragerea „patriarhului”. Partidul membrilor este o realitate confuză, care nu mai poate da un statut so­cial deosebit, ba, dimpotrivă, este o sursă de presiuni sau şicane din partea diverselor autorităţi. În fine, liderii se poartă ca şi cum partidul ar deţine în continuare credibili­tatea celor 32 de procente ob­ţi­nute la alegerile din 2008.
Din alt punct de vedere (de fapt, al liderilor), există două PSD-uri: al celor care vor retragerea lui Mircea Geoa­nă şi al celor care nu vor revenirea lui Adrian Năs­tase. Cele două deziderate nu sunt contradictorii în sine. Şi de aici rezultă, de fapt, trei fac­ţiuni: cei care vor cu tot di­nadinsul revenirea lui Adrian Năstase, cei care nedorind re­venirea lui Năstase îl susţin în continuare pe Mircea Geoa­nă şi cei care nu-l vor nici pe unul, nici pe altul.

Ce înseamnă, de fapt, aces­te opţiuni?
Prima, revenirea lui Năs­tase, ar însemna o etapă de schimbări radicale. (Atenţie! N-am spus „reformă”!) Ar fi, în mod cert, o redinamizare a partidului şi o promovare a multor lideri noi. Pe de altă parte, revenirea lui Adrian Năstase ar fi şi situaţia în care ar urma o „hemoragie” de membri, în special de la ni­velul conducerilor de filiale.
Rămânerea lui Geoană ar însemna o perioadă de stag­nare şi ar fi varianta în care probabilitatea de scin­da­re a partidului ar fi maximă - pe mecanismul general pe ca­re l-am expus mai sus.
A treia opţiune, un alt pre­şe­dinte (sau o formulă de conducere colegială), ar fi, cel puţin pentru moment, opti­mă: ea nu ar leza marile sen­sibi­li­tăţi, dar ar fi un pas în­tr-o di­rec­ţie oarecare. Şi, pentru PSD, este vital să plece de pe loc!
De ce spuneam că vocali­zele jurnaliştilor pe tema PSD sunt legate de încercarea mea de a privi puţin mai detaşat, mai de la distanţă, fenomenul politic românesc? Pentru că este evident că această focali­zare e artificială. În mod normal, opinia publică ar trebui să privească atent spre actul de guvernare. E criză, iarnă, şomaj, gripă, în fine, o mul­ţime de belele. Pentru prima oară după mulţi ani, o singură forţă politică deţine sau controlează toate pârghiile de putere din stat: Preşedinţia, Guvernul, majoritatea parlamentară, serviciile secrete, Justiţia, majoritatea administraţiei locale.
Ba chiar şi presa! Dacă fa­cem o comparaţie între pozi­ţio­narea presei în campania electorală şi cea de acum ve­dem că din celebra „coaliţie a mogulilor” n-a mai rămas ma­re lucru. Televiziunile au vi­rat, încet-încet, către Putere şi multe organe de presă prea critice în campanie faţă de Tra­ian Băsescu au dat, pur şi simplu, faliment. (Va urma)