Coface anticipează că economia românească va creşte cu peste 0,5% în acest an, pe baza re­ve­nirii din criză a statelor europene şi SUA, iar inflaţia va scădea la 4%. Agenţia de rating mai estimează un deficit al contului curent de 6% din PIB, în creştere de la 5,6% în 2009 şi precizează că nu trebuie să ne îngrijorăm în privinţa datoriei externe, întrucât state precum Japonia au niveluri mult mai ridicate, de peste 100% din PIB. Numărul falimente­lor s-ar putea majora în acest an cu 15-20% comparativ cu 2009, când „stocul” acestora a avansat cu 30% faţă de 2008. În Ro­mânia, solvabilitatea companiilor e puternic afectată de scăderea consumului, de dete­ri­orarea macroeconomică şi de scumpirea finanţării. Soldul creditelor ne­performante se află în continuă creştere, astfel încât pro­fitabilitatea bancară se va men­ţine sub presiune, pe fondul scăderii creditării. Printre punc­tele slabe ale Ro­mâniei se numără poli­ti­cile guvernamentale prociclice, cu tendinţe populis­te, care pun presiune pe cheltuielile publice, depen­den­ţa crescută de fluxuri de capital străine, un defi­cit de cont curent ridicat, existând astfel un risc mare de neîndeplinire a ţintelor stabilite prin acordul cu FMI. Despre toate aceste chestiuni am discutat cu Cris­tian Ionescu, Country Manager Coface România/Bul­garia/ Slovacia.

Coface apreciază pentru 2010 că economia românească va creşte cu peste 0,5%, chiar cu 1%, pe baza revenirii din criză a statelor europene şi SUA. Având în vedere această pro­iecţie, cum estimaţi că va evo­lua cursul de schimb euro/leu?
Leul înregistrează de la înce­pu­tul anului o perioadă favorabilă, ob­servându-se o tendinţă de apreciere. Consider însă că aceasta este o situa­ţie conjuncturală, determinată în primul rând de stabilizarea climatului politic, dar şi de scăderea dobân­zii de referinţă anunţată de BNR în această lună. De asemenea, leul a con­tinuat să ofere randamente bu­ne, diferenţialul de dobândă fiind în­că favorabil investitorilor speculativi.
Cel mai probabil, cursul se va stabiliza în jurul valorii de 4,3 lei/euro. O apreciere prea puternică (sub 4 lei/euro) ar deveni problematică pen­tru economie deoarece ar lovi exact alternativa de creştere econo­mică pe exporturi, iar o depreciere puternică ar fi, de asemenea, nefastă.
Ieşirea din acest coridor ar fi po­sibilă doar în cazul unor evenimente excepţionale (ruperea acordului cu FMI).

În 2007 erau doi indicatori din Tratatul de la Maastricht pe care nu-i îndeplineam: inflaţia şi dobânzile la împrumuturile pe termen lung. În 2008 li s-a adăugat şi deficitul bugetar. În următorii ani e posibil ca şi un al patrulea indicator, datoria publică, să sară de 60% din PIB. Din perspectiva adoptării euro, datoria publică reprezintă sau nu o problemă pentru România?
Pentru sfârşitul lui 2009, datoria publică este estimată să se situeze la aproximativ 30% din PIB, ritmul de creştere al acesteia fiind deosebit de accelerat anul trecut, în condiţiile în care statul s-a împrumutat masiv de la instituţiile de credit locale în în­cer­carea de a contracara scăderea ve­niturilor bugetare. Astfel, problema împrumuturilor guvernamentale devine foarte serioasă, mai ales în ab­senţa unei strategii pe termen lung a statului.
Este esenţial ca statul să-şi schim­be viziunea de sprijin real al econ­o­miei, în sensul abordării unei strategii de creştere a veniturilor bugetare prin stimularea mediului de afaceri pentru a produce mai mult şi a de­termina rate de creştere a PIB mai mari şi mai ales să reorienteze utili­zarea resurselor bugetare către in­ves­tiţii şi modernizare, nu către sus­ţinerea aparatului bugetar. În con­diţiile unei astfel de abordări, posibi­litatea de a atinge un nivel al datoriei de 60% din PIB ar rămâne doar una teoretică.

Ultimele estimări relevă că România ar trebui să înregis­treze o creştere economică de peste 8% începând cu 2012 pentru a fi capabilă să retur­neze împrumuturile angajate de stat de la organismele financiare internaţionale şi regionale. Consideraţi că sta­tul român va fi capabil să genereze o asemenea creştere ori îşi va declara incapacitatea de plată?
Acest scenariu este unul apoca­lip­tic, care nu are o bază foarte soli­dă. Raportând îndatorarea publică actuală la PIB, rezultă că nu am atins încă nivelul maxim posibil, fapt care, de altfel, nici nu este de dorit să se întâmple.
Economia românească are pre­mise bune de creştere, date de apar­tenenţa la UE şi de necesarul enorm de investiţii în modernizare, care va atrage investiţii imediat ce riscurile revin la un nivel acceptabil.
Este improbabil să mai ajungem la o creştere economică de 8%, însă e clar că trebuie să existe o strategie, nişte priorităţi şi acţiuni orientate către dezvoltare, pentru că în caz contrar riscăm să obţinem aceeaşi creştere nesănătoasă, bazată pe consum şi îndatorare, care nu va crea fundamente economice solide şi pe termen lung.

În ce măsură introducerea impozitului minim pe cifra de afaceri a avut rolul de ac­ce­lerator la nivelul falimen­telor înregistrate anul trecut?
Nu deţinem date exacte cu pri­vire la acest lucru, dar foarte multe companii au preferat să-şi îngheţe activitatea pentru a evita plata im­pozitului minim. Trebuie să ţinem cont, de asemenea, şi de faptul că cea mai mare parte a companiilor închi­se în anul 2009 nu aveau activitate.

Fostul ministru al finanţelor, Gheorghe Pogea, spunea anul trecut că „nu vor fi falimente din cauza introducerii impo­zitului minim”. Întrebat de redactorii SFin dacă în condi­ţiile în care exclude posibilitatea falimentelor şi Fiscul îşi încasează impozitul minim anticipat, n-a fi oportună şi modificarea Legii falimentului, eliminând statutul de creditor privilegiat al statului în faţa creditorilor şi furnizorilor privaţi, el a răspuns: „Este o idee corectă, pe care o vom lua în considerare…”. Dv ce părere aveţi, până la renunţarea la impozitul mi­nim, n-ar trebui să se modifice şi Legea falimentului?
Este într-adevăr o idee interesantă, însă nu credem că statul va renunţa vreodată la statutul de cre­ditor privilegiat, cu atât mai puţin în această perioadă în care veniturile bugetare acoperă cu greu cheltuie­lile curente, fără să mai discutăm de necesarul pentru investiţii.

Deficitul contului curent este previzionat de Coface la 6% din PIB în 2010, în creştere de la 5,6% în 2009. Ce părere aveţi însă că acest sold negativ va fi rezultatul exclusiv al deficitului bugetar al statului, în timp ce sectorul privat a reuşit să treacă de la deficit la excedent în doar câteva luni din 2009?
În condiţiile unei reveniri treptate a consumului este de aşteptat ca importurile să crească din nou. Pro­ducţia locală este redusă şi neadaptată structurii de consum a popu­laţiei, nu au existat investiţii suplimentare şi nu s-a făcut nimic în sensul stimulării dezvoltării activităţi­lor de producţie.
Date fiind cele de mai sus, probabil că sectorul privat va juca un rol important în formarea deficitului contului curent.

Coface susţine că, în Româ­nia, solvabilitatea companiilor este puternic afectată de scăderea consumului, de deteriorarea macroeconomică şi creşterea costurilor de finan­ţare. Dar în ce măsură faptul că băncile preferă să finan­ţeze preponderent sectorul public, fac să se confrunte cu spectrul falimentului compa­nii din sectorul privat care nu au acum decât probleme de lichiditate? 
Faptul că băncile sunt mult mai restrictive, iar condiţiile de creditare au devenit mai împovărătoare nu face decât să sporească instabilitatea mediului de afaceri. Observăm în economie o pondere din ce în ce mai mare de debitori slăbiţi, care nu mai reuşesc să facă faţă şocurilor prelungite la care au fost supuşi.
E greu de crezut că băncile vor relua creditarea prin sprijinirea, în această fază, a companiilor cu pro­ble­me de lichiditate, deci prezen­tând riscuri mari.
Într-adevăr, anul trecut băncile au împrumutat statul în detrimentul mediului privat, însă şi fără a­ceas­tă alternativă de plasare a ba­nilor e greu de crezut că societăţile bancare ar fi fost mai permisive în creditarea sectorului privat, în con­di­ţiile în care creditele neperforman­te sunt încă în creştere.

Cu cât s-au scumpit asigu­ră­rile de credit comercial ca urmare a majorării riscului de insolvenţă în economia românească?
Cu până la 50%, în raport similar cu creşterea riscului.

Strict pe activitatea de asigurare de credit comercial, Coface a avut profit sau pierdere în 2009 şi ce estimaţi pentru 2010? S-au înăsprit procedurile de ana­liză a clienţilor? Dacă da, puteţi să ne oferiţi câteva exemple concrete?
Coface a înregistrat pierdere pe ac­tivitatea de asigurări de credit co­mercial în 2009, însă în 2010 ne pro­punem să înregistrăm profit. Nu am fi putut ieşi pe profit în condiţiile traversării celei mai mari crize din ultimii 60 de ani.
Procedurile de analiză au fost mai restrictive anul trecut, reflec­tând accentuarea riscurilor din eco­no­mie. De exemplu, pe domenii cum ar fi construcţiile nu am mai preluat expunere suplimentară, sistemul de stabilire a ratingului companiilor a devenit mai sever, ceea ce a dus la scăderea calificativelor pentru unele companii.

Cum comentaţi că, în comparaţie cu perioadele precedente, FMI e mult mai îngăduitor cu ţările pe care le finanţează şi monitorizează, inclusiv cu România? În aceste condiţii, n-ar trebui şi agen­ţiile de rating să-şi relaxeze criteriile de evaluare? De asemenea, nu credeţi că în contextul actual s-ar impune şi o relaxare a criteriilor Pactului de Stabilitate? 
Pe de o parte, FMI a învăţat din erorile trecutului, ceea ce îl face să privească în mod diferit politicile aplicate în acest moment. Pe de altă parte, această criză a fost una gene­ra­lizată, la nivel global, pentru ieşi­rea din criză fiind nevoie de abor­dări care să genereze rapid creştere economică, deci investiţii şi politici fiscale şi monetare mai relaxate.
Probabil că în faza următoare, pe măsură ce tot mai multe ţări îşi vor anunţa ieşirea din criză, FMI va in­sista mai mult pe reforme şi restructurarea cheltuielilor bugetare pentru a se se asigura că deficitele buge­tare nu escaladează.
Nu văd o legătură între politicile aplicate de FMI şi criteriile agenţiilor de rating. În final, agenţiile de rating trebuie să tragă un semnal referitor la soliditatea fundamentelor econo­mice, fără a se adapta unor politici ale FMI care, până la un punct, pot fi conjuncturale şi mai mult sau mai puţin corecte.