Apărută în SUA, reflecţia asupra corelaţiei dintre inegalităţile ecologice şi cele sociale a dus la cristalizarea conceptului de „justiţie environmentală”, iar în urma unor dezbateri publice adecvate, semnificaţiile sale au pătruns între preocupările şi strategiile guvernamentale. „Tratamentul echitabil al persoanelor de orice rasă, cultură ori venit în dezvoltarea reglementărilor, legilor şi politicilor de mediu”, definiţie formulată de Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului (NEPA) de la Washington, în 1994, a fost oficializată la 10 ani după ce mişcarea pentru drepturile civice a impus, printre priorităţile sale, şi combaterea inegalităţilor environmentale.
Precaritatea economico-socială este dublată de aspecte environmentale tot mai evidente. Temă amplu documentată în Statele Unite şi obiect de studiu în multe ţări europene, precum Marea Britanie, Franţa şi Olanda, demersul ajunge invariabil la aceeaşi concluzie: deopotrivă la locul de muncă şi în viaţa de zi cu zi, persoanele cu venituri mici sunt mult mai expuse la riscurile ecologice. Ele cumulează diferite surse de expuneri şi vătămări şi beneficiază de un acces sever limitat şi de o calitate mai redusă la resursele naturale. Tot aceste persoane trăiesc cel mai adesea în apropierea depozitelor de deşeuri şi substanţe periculoase, siturilor contaminate, căilor de transport poluante şi zgomotoase. În plus, locuiesc în case mai puţin salubre, echipate cu instalaţii cu risc pentru sănătate, de pildă conducte pentru apă din plumb sau care utilizează materiale de construcţie din azbest. Se adaugă adesea un aer ori o apă de o calitate mai redusă şi zone de locuit lipsite de un spaţiu verde suficient şi adecvat.
Aplicate la situaţiile din România, asemenea considerente generale relevă probleme îngrijo-rătoare din cauza nivelului de sărăcie estimat oficial de 7,4% din populaţie, a numeroaselor localităţi, mai ales din mediul rural, fără racordare la canalizare centralizată şi conectare la sistemul de apă potabilă, a absenţei unui program eficient şi selectiv de colectare a deşeurilor, a sistematizării urbane deficitare şi urbanizării haotice. Iar lista neajunsurilor ar putea continua spre conturarea unei imagini dezastruoase a stării ecologice a naţiunii. De altfel, indicii socio-ecologici, alături de cei economico-sociali, plasează România, în diferitele clasamente întocmite la nivel internaţional privind dezvoltarea, pe locuri deloc onorabile pentru un stat membru al Uniunii Europene.
Totul ne arată că sărăcia devine, în ţara noastră, o problemă multidimensională, inclusiv ecologică, şi impune o reacţie generală de reducere şi eradicare pe măsură. Până atunci ar trebui, poate, să acceptăm şi noi conceptul de „justiţie environmentală” şi să-i studiem toate consecinţele şi formele de manifestare în actualul context românesc. Un atare demers ar avea ca obiectiv nu atât deschiderea în sine a unui nou front de cercetare interdisciplinară, cât determinarea asumării unei noi preocupări publice, reflectată în politici, strategii şi acţiuni concrete, eficiente. Şi aceasta chiar dacă o criză precum cea actuală reduce acţiunea publică la obiectivul unei simple supravieţuiri.
