Apărută în SUA, reflecţia asupra corelaţiei dintre inegalităţile ecologice şi cele sociale a dus la cristalizarea conceptului de „justiţie environmentală”, iar în urma unor dezbateri publice adecvate, semnificaţiile sale au pătruns între preocupările şi strategiile guvernamentale. „Tra­tamentul echitabil al persoanelor de orice rasă, cultură ori venit în dezvoltarea reglemen­tărilor, legilor şi politicilor de mediu”, definiţie formulată de Agenţia Naţională pentru Pro­tecţia Mediului (NEPA) de la Washington, în 1994, a fost oficializată la 10 ani după ce miş­carea pentru drepturile civice a impus, printre priori­tăţile sale, şi combaterea inegalităţilor environmentale.
Precaritatea economico-socială este dublată de aspecte environmentale tot mai evidente. Temă amplu documentată în Statele Unite şi obiect de studiu în multe ţări europene, precum Marea Bri­tanie, Franţa şi Olanda, demersul ajunge invariabil la aceeaşi concluzie: deopotrivă la locul de muncă şi în viaţa de zi cu zi, persoanele cu ve­nituri mici sunt mult mai expuse la riscurile ecologice. Ele cumulează diferite surse de expuneri şi vătămări şi beneficiază de un acces sever li­mitat şi de o calitate mai redusă la resursele na­turale. Tot aceste persoane trăiesc cel mai adesea în apropierea depozitelor de deşeuri şi substanţe periculoase, siturilor contaminate, căilor de transport po­luante şi zgomotoase. În plus, lo­cuiesc în case mai puţin salubre, echipate cu in­stalaţii cu risc pentru sănătate, de pildă conduc­te pentru apă din plumb sau care utilizează ma­teriale de construcţie din azbest. Se adaugă ade­sea un aer ori o apă de o calitate mai re­dusă şi zone de locuit lipsite de un spaţiu ver­de suficient şi adecvat.
Aplicate la situaţiile din România, asemenea considerente generale relevă probleme îngrijo-ră­toare din cauza nivelului de sărăcie estimat oficial de 7,4% din populaţie, a nume­roa­selor localităţi, mai ales din mediul rural, fără racordare la canalizare centralizată şi conec­tare la sistemul de apă potabilă, a absenţei unui program eficient şi selectiv de colectare a deşeurilor, a sistematizării urbane deficitare şi urbanizării haotice. Iar lista neajunsurilor ar pu­tea continua spre conturarea unei imagini de­zastruoase a stării e­c­ologice a naţiunii. De alt­fel, indicii socio-ecolo­gici, alături de cei eco­nomico-sociali, plasează Ro­mânia, în diferitele clasamente întocmite la nivel internaţional pri­vind dezvoltarea, pe locuri deloc onorabile pen­tru un stat membru al Uniu­nii Europene.
Totul ne arată că sărăcia devine, în ţara noastră, o problemă multidimensională, inclusiv eco­logică, şi impune o reacţie generală de reducere şi eradicare pe măsură. Până atunci ar trebui, poate, să acceptăm şi noi conceptul de „justiţie environmentală” şi să-i studiem toa­te consecin­ţele şi formele de manifestare în actualul context românesc. Un atare de­mers ar avea ca obiectiv nu atât deschiderea în sine a unui nou front de cercetare interdisciplinară, cât determinarea asu­mării unei noi preocupări publice, reflectată în politici, stra­te­gii şi acţiuni concrete, eficiente. Şi aceasta chiar dacă o criză precum cea actuală reduce ac­ţiunea publică la obiectivul unei simple supravieţuiri.