Un miligram de solidaritate

„Bogaţii României nu au dat dovadă până acum de niciun miligram de so­lidaritate socială.” Este afirmaţia dură a domnului Valentin Lazea, economistul-şef al Băncii Naţionale a României, care a refuzat să facă parte din corul de­tractorilor unei propuneri legislative. Iniţiativa tânărului deputat Surupă­cea­nu - incompletă, dar meritorie prin deschiderea dezbaterii - prevede instituirea unui mic impozit pe averea netă mai mare de o jumătate de milion de euro şi a fost întâmpinată cu aceleaşi obosite acuze de comunism, egalita­rism păgubos sau anticapitalism. Nu au servit la nimic exemplele unor ţări dezvoltate sau amintirea faptului că presiunea fiscală suportată de cei mai bogaţi români este mică în compa­ra­ţie cu cea pe care o suportă, fără zar­vă, occidentalii. Nimic nu pare să tre­zească simţul moral şi raţiunea unora care, într-o generaţie doar, au acumulat patrimonii imense.
Cu vreo doi ani în urmă, la o exami­nare a donaţiilor făcute de români în beneficiul unor cauze nobile, se constata că bogaţii României sunt zgârciţi de-a dreptul. Exemplele bune ale unor români bogaţi, care şi-au asumat şi misiuni filantropice de finanţare a sute sau mii de copii cu talente speciale, dar săraci, au rămas relativ izolate. Ini­ţiativele de asociere a oamenilor de afaceri pentru a investi în spitale, în şcoli, în centre sociale sunt puţine, şi mass-media nici nu le acordă atenţia meritată. Însă numai din caritate sau din filantropie nu putem obţine dezvoltare socială. Mecanismele de solidaritate socială, care se bazează pe recunoaşterea interdependenţelor tari dintre economic şi social, sunt cele care forjează o societate coezivă. Iar vreun tip de solidaritate socială în ab­senţa unei minime contribuţii de tip fiscal sau parafiscal nu s-a inventat.
Cu guvernul actual ne-am lămurit! Chel­tuielile sociale totale de doar 12% din PIB din bugetul anului 2010, la mai puţin de jumătate din ponde­rea medie din UE, ne plasează în ini­m­­a continentului african. Dacă protecţia socială îşi accentuează caracterul rezidual, ne-am aştepta ca veniturile din muncă să fie mai respon­sabil dimensionate. Dar nici munca nu mai are calitatea de a-l hrăni decent pe salariat, doar îl înnobilează în ve­de­rea trecerii la cele veşnice. Cu o cheltuială anuală cu forţa de muncă de mai puţin de 40 de miliarde de eu­ro, din care câştigul salarial net total al angajaţilor a fost în 2009 de doar 18 miliarde de euro, sărăcia s-a in­stalat temeinic în 30% din gospo­dă­riile salariaţilor şi rânjeşte amenin­ţător către celelalte. Minimul de trai decent pentru o familie formată din doi adulţi şi doi copii era, în noiembrie 2009, de 2.506 lei, în vreme ce venitul mediu net în acelaşi tip de familie abia dacă a atins 2.186 lei. În schimb, averile cu­mulate ale celor mai bogaţi 300 de români au depăşit deja echivalentul a 30% din PIB. Acesta este drumul ba­nilor. În aceste condiţii nu ar putea bogaţii României să contribuie, printr-un modest im­po­zit pe avere, la consolidarea progresivă a unui program naţional after school dedicat viitorilor lor salariaţi? Cu 200-300 de milioane de euro s-ar putea asigura, în câţiva ani, condiţii bune de studiu pentru şco­larii de vârstă mică şi părinţii lor ar putea fi eliberaţi de această grijă când sunt la serviciu. Cei care le justifică avariţia vor spune că exuberanţa apu­cătoare a capitaliştilor de dată re­cen­tă este naturală în spaţiul ex-co­mu­nist. Dar excedentul brut de exploa­tare pe care şi-l rezervă patronii ro­mâni este de 50% din PIB, pe când patronii sloveni sau unguri se mul­ţu­mesc cu 37% sau 40% din PIB, adică în media europeană.
Felicitându-i din nou pe românii bo­gaţi care îşi înţeleg responsabilităţile faţă de comunitate, să le reamintim celorlalţi că respingerea oricăror iniţia­tive de solidaritate socială în raporturile lor cu săracii României le va stabili o notă de plată mai grea în viitor. Azi îşi stabilesc pragul de care-şi vor lovi curând fruntea. Un miligram de so­lidaritate socială manifestată azi le-ar fi de mare folos mâine.