Iată că seismele ce au zguduit fondurile mutuale, în primăvara lui ’96, alertaseră întreaga piaţă de capital din România. Prima explozie a produs o reacţie în lanţ, Credit Fond, CIRO, ARDAF comunicând căderi ale titlurilor de participare. Motiv ca decizia CNVM să fie aplaudată. Când a izbucnit însă a doua explozie, la SAFI, săgeţile otrăvite au fost aruncate şi către CNVM, pentru că a provocat explozia prin inducerea unui „risc de calcul“. Cert este că unicul stâlp de rezistenţă pe care piaţa de capital se sprijinea într-adevăr, la începuturile ei - am în vedere fondurile mutuale - a fost puternic zguduit de cele două seisme din primăvara lui ’96 şi a trepidat îngrijorător. Drama a fost cu atât mai mare cu cât, dincolo de sfera de acţiune a pieţei de capital, în câmpul larg al vieţii economice, nu se găseau destui bani pentru investiţii nici în bugetul statului, nici la societăţile în care acţionar principal era Fondul Proprietăţii de Stat, nici în companiile private. Din acest motiv, în primul rând, stagna restructurarea. Procesul investiţional suferea şoc după şoc sub loviturile unui lung şir de crize: a creditului intern, a valutei, a producţiei şi a consumului. Mai presus de toate fiind însă criza capitalului. Nevoia de capital devenise stringentă.
Această nevoie sporită de capital, devenită stringentă, se manifesta între două faze ale procesului de convertibilitate a leului. Prima fază
s-a produs în noiembrie ’91: au fost unificate cursurile de schimb valutar, fapt urmat de o convertibilitate limitată, internă, de cont curent. A doua fază avea să fie declanşată la începutul anului 1998: au fost tăiate cuvântul „limitată“ şi cuvântul „internă“, rezultând o convertibilitate deplină de cont curent. Bocitoarele n-au iertat mai ales momentul ’98, când - în plină expansiune a pieţei valutare - a fost declarată convertibilitatea de cont curent a leului. Au prevestit atunci, cu lacrimi în ochi, că în câteva luni Banca Naţională îşi va pierde în totalitate rezerva de aur şi de valute. A fost tocmai invers: rezerva a ajuns la recorduri fără precedent în istoria ţării. Pe acest fond, trecerea la cea de-a treia fază, ultima, convertibilitatea totală, prin liberalizarea contului de capital, a venit firesc. Ea a împlinit, în 2006, programul de liberalizări ce a pregătit intrarea României în Uniunea Europeană.
Dar să nu anticipez. Atunci, în anii ’94, ’95 şi ’96, intrările de capital străin în România erau încă nesemnificative. Ani în şir. Unele au reprezentat investiţii directe: achiziţionări de active, participări la capitalul unor societăţi comerciale, deschideri de afaceri. Modeste. Investiţiile de portofoliu (achiziţionarea de către străini a unor hârtii de valoare: acţiuni, obligaţiuni) n-au constituit nici ele un capitol semnificativ. Într-un clasament al nevoilor României, în materie de finanţări în valută forte, la jumătatea anilor ’90, ordinea era următoarea: 1) investiţii străine directe; 2) investiţii străine de portofoliu; 3) împrumuturi contractate pe pieţele internaţionale de capital. Trecerea investiţiilor de portofoliu pe locul doi în clasament, înaintea împrumuturilor obţinute pe pieţele de capital, ar putea ridica un semn de întrebare, şi asta pentru că multe ţări se temeau încă de pe atunci de investiţiile de portofoliu şi le impuneau restricţii.
Până la cumpăna dintre anii 1994-1995, când a izbucnit criza mexicană, nu s-a făcut prea multă zarvă în jurul investiţiilor străine de portofoliu. Un fapt era însă cunoscut: că pe unele pieţe ale lumii, îndeosebi dintre cele în dezvoltare, ele nu erau privite cu ochi buni. Câteva ţări din America Latină adoptaseră chiar politici restrictive. Alarma s-a dat după criza mexicană. Fuga capitalurilor străine din Mexic, la sfârşitul anului 1994 şi începutul anului 1995, după ce piaţa Statelor Unite dobândise un plus de atractivitate prin urcarea bruscă a dobânzilor, a făcut să se aprindă becul de alarmă. S-a înţeles mai bine, atunci, că investiţiile de portofoliu sunt cu mult mai mobile decât cele directe. Ele puteau să migreze cu uşurinţă şi, mai cu seamă, puteau să fugă tocmai într-un moment în care era mai multă nevoie de prezenţa lor într-o ţară ori alta. Panica s-a răspândit cu mare viteză pe multe alte pieţe de capital.
Încet-încet, a ieşit la iveală şi o altă cauză a crizei mexicane: încercarea de a face din cursul de schimb valutar o ancoră pentru nava inflaţiei. Tendinţa de a supraevalua cursul monedei mexicane, într-o vreme în care diferenţele dintre pragurile de inflaţie între Mexic şi statele dezvoltate cu care se făceau schimburi comerciale impuneau deprecierea, s-a răzbunat. Supraevaluând cursul, Mexicul a mizat pe intrări de capital din investiţiile străine, care să echilibreze economia. Dar capitalul a fugit, visul mexican dovedindu-se o iluzie. Încă o lecţie pe care, încă de pe atunci, merita s-o reţinem pentru noi: aceea că inflaţia nu poate fi domolită numai cu instrumente monetare. Mai ales că lecţia mexicană avea să se repete în Rusia, în vara şi toamna anului 1998. Bocitoarele s-au grăbit iar să agite relele prevestiri: după Rusia va urma România. N-a fost aşa. Ne-au ajutat câteva măsuri ce s-au dovedit inspirate: descurajarea investiţiilor de portofoliu, creşterea rezervei valutare, un curs de echilibru leu-valută. Dar locomotiva monetară, singură, n-a reuşit să împingă trenul macrostabilizării. Industria avea puţine şanse pentru o înviorare a productivităţii muncii. Creşterea şomajului era inevitabilă. Pentru că nu s-a dezvoltat, în paralel, un puternic sector de servicii, care să-i absoarbă pe cei disponibilizaţi din industrie.
