Flacăra violet cu picăţele galbene

E clar... România moare, dar nu se predă! Fondul Mo­netar ne-a agăţat iar la butonieră ca pe o păpădie cu pretenţii de rucola, guvernul anunţă o sută de mii de dis­ponibilizări, Udrea promite aceeaşi cifră, dar de a­par­tamente, garsoniere sau mansarde. La tot poporul. În plină criză de toate felurile, economică, morală sau chiar de identitate, pe întreg spectrul politic îl roade grija de cromatică. Şi nu oricare, nu le pasă că vin şi acum cu pantofi maro la costum gri şi nici nu se stre­pezesc când poşeţica e roz şi rochiţa roşie. Acum este vorba despre cromatica ezoterică! Uite că din decembrie trecut se poartă violetul. Şi nu oricum, ci înflăcărat. Şi nu oriunde, ci în suflet. Iar pentru cine nu reuşeşte performanţa, e bine şi pe haine. S-a lansat moda „violet”. De acum, pentru o bună bucată de timp, vecinii nu o să-şi mai dea coate că ţi-ai cumpărat o ţoală de firmă, vei deveni interesant doar când te vei îmbrăca în culoarea purpurei. Au dispărut, ca tacâmurile de pui pe timpul odiosului, cravatele violet şi sunt absolut sigur că un studiu de piaţă ar arăta că nici desuurile negre sau pantofii roşii, cu toc de 12, nu se mai bucură de cuvenita şi meritata atenţie. Acum bustierele violete sunt cheia marilor succese! Sau invers... De pildă, s-a spus că secretul nominalizării tânărului Prigoană, a lui Honorius, a constat în apariţia la ceas de seară, undeva, vizavi de Grădina Botanică, în Cotroceni, a flăcării violet. Aiurea! Desemnarea lui P.H. nu a fost decât rezultatul unui calcul cinic. PD-L era conştient că în cartierul lui Chiliman trebuia o minune (şi abia se înfăptuise una în decembrie trecut) ca să câştige un reprezentant al liberalilor democraţi. Nu aceştia dau, la o adică, butelii, asfaltează străzi, desfundă haznalele. În sectorul 1 PNL o face. Pe de altă parte, nici nu-şi permiteau să terfelească vreun baron important de Bucureşti. Şi atunci, soluţia tinerelului necopt, dar bâzâitor a fost una salvatoare. Şi, în plus, a candidat şi pe banii lui!!!
Adevărul este că, în ciuda talk-show-urilor care au dat to­nul isteriei cromatice, flacăra violetă a fost... pros­tă­nac înţeleasă. Dacă există, ea este un „fenomen” care repară stări, face bine mai bine decât frecţia Diana, ca Piramidonul sau batijonatul în gâlci. Şi nu invers. Res­pec­tiva vâlvătaie nu se poate face vinovată de eşe­cu­ri­le în profesie, educaţie, politică sau, Doamne fereşte, amor. De aceea, este de-a dreptul de neînţeles abordarea familiei Geoană, la revenirea cu picioarele pe pământ după cel mai scurt mandat din istoria Româ­niei şi, apoi, după cea mai lungă vacanţă-recompensă de după o înfrângere. Domnul Mircea Geoană a intrat în perioada de negare dând vina, întocmai ca în antichitate, pe zei, şi nu pe domnia sa pentru modul spectaculos, unic şi inimitabil în care a... înfrânt! Poate fi de înţeles. Dar staful care i-a băgat în cap ideea că e bân­tuit de transe energetice precum castelele scoţiene de stafii? Dar, „Mihaela, dragostea mea“ care  a plusat şi domnia sa ţinând isonul cu privire la culoarea bleste­mată şi efectul ei asupra potenţei politice?
De la trăznaia cu măgarul roz, presărat cu picăţele şi zvas­tice, prezentat de ICR-ul domnului Patapievici ca fiind emanaţia artistică supremă a poporului român, nu m-am mai gândit că o culoare ar putea da peste cap spectrul politic românesc.
Acum cred că, prin efectele sale de-a dreptul imbecile, flacăra movalio-violeto-rozalio-bombon e un fel de măgar sau guzgan rebrenduit. Îi lipsesc doar pi­că­ţelele...