Un paradox literar-artistic doar aparent este acela că Olga Delia Mateescu se află, dintr-un punct de vedere statistic, situată la fel de bine în topul autorilor dramatici şi în cel al actorilor. Desigur, notorietatea ei ca interpretă de teatru, de film şi de televiziune este cu mult mai mare în ochii publicului larg. Dar în breasla restrânsă numeric şi exigen­tă până la răutate a dramaturgilor, poziţia au­toarei este incontestabilă: în primele locuri ale ierar­hiei. La aceasta contribuie da­te obiective lesne de apreciat între care nu­mărul de piese scrise şi publicate într-o carieră care îşi socoteşte de pe acum de­ce­niile, numărul premierelor, între care şi cele ale Teatrului Naţional din Bu­cu­reşti, nu­mărul şi importanţa premiilor lite­rare, de la cele UNITER la cele ale Uniunii Scri­i­­to­rilor. Volumele de proză scurtă şi ro­ma­nele întregesc profilul unei scriitoare pe de­plin omologate.
Acei lectori care sunt şi privitori de tea­tru ar observa cu uşurinţă că actriţa Ol­ga Delia Mateescu este o persoană întrucâtva distinc­tă, deşi provenită şi desprinsă din acelaşi eu, de autoarea de literatură omonimă. Profe­sio­na­lismul scenic înalt al artistei stă în valen­ţele unei interpretări cu nuan­ţe multiple şi fi­ne, potenţate de in­te­ligenţă, a cărei principa­lă calitate este precizia descifrării sensurilor, încât ea se identifică perfect cu personajul, ajun­gând, ca a­necdotă, să fie detestată în „ci­vil“ pentru per­sonajele negative pe care le în­truchi­pea­ză până la suprapunere.
În scriitura pentru teatru însă, deşi ca­pacitatea analitică ră­mâne o calitate importantă, rolul primordial revine îndrăznelii de a inova, atât în ordine textuală, literară, cât şi în materia scenică. Devenită, în faţa propriului text creat, o veritabilă „Dr. Je­kill“, actriţa marcantă care este Olga Delia Mateescu îşi subminează voit dar şi instinctiv, în statutul de creator de ficţiuni şi căutări existenţiale şi textuale, toate câştigurile de care putea beneficia prin experienţa şi rutina scenei. Ea oco­leşte cu obsti­na­ţie orice confort la care ştiinţa teatrului ar îndreptăţi-o, ase­­meni asce­ţi­lor care aleg, pentru a dormi pe ele, pietrele cele mai colţuroase.
Literatura dramatică semnată de Olga Delia Mateescu este vădit şi riscant experimentală. Ea nu se va lăsa în voia comodi­tăţii pe care, în virtutea unei vaste panoplii de exerciţii actoriceşti, şi-o poate amenaja fără nicio dificultate. Dimpotrivă, acesta este sensul provocărilor continue pe care teatrul său le propune, va căuta „im­po­sibilul“ dincolo de orice schematism. Pu­tem înţelege: ducând la limite superi­oa­re interpretarea, nu mai ră­mâne interesant, ofertant pentru sinele crea­toarei, în cea­lal­tă ipostază, cea de creaţie textuală, decât să inoveze şi să încerce muchiile de cuţit ale unor zone neexplorate prin mij­loacele actoriceşti.
Cartea de-acum „Miere şi canapea“, E­di­tura Palimpsest - conţine trei texte scurte, de fac­turi diferite, centrul de greutate fiind pla­sat la final (comedia suculentă „Cana­peaua“ distinsă la concursul de comedie ro­mânească FestCo 2009). Cele­lal­te două piese sunt mono­drama ingenioasă „Ani­ver­sarea“ - cu 14 personaje din care apare efectiv unul singur - şi farsa într-un act „Nemuritorii“.
În opinia mea, în raportul operei sale cu critica, Olga Delia Mateescu a depăşit mo­mentul unor simple descrieri tematice sau stilistice, meritând, de acum, o deslu­şi­re mai profundă a resorturilor eului creator. Nu aces­te rânduri succinte o vor face, dar sper că vor contribui la începerea unui asemenea demers.