Nimic nu pare mai de bun-simţ la prima ve­de­re, mai ales pentru persoanele cu un pronunţat simţ al „e­chităţii sociale“, decât introdu­ce­rea unei taxe modice de 0,5% pe averi­le ce depăşesc suma de 500.000 de euro, propusă de tâ­nărul deputat PSD Mugurel Suru­pă­ceanu. Ar­gumentul ieftin e că avuţii s-au îm­bogăţit în România, pe spinarea cla­­sei muncitoreşti, şi că, drept ur­mare, ar trebui să-i dea poporului ce-i ­al poporului: o par­te din ave­rea deturnată din averea naţională.

Argumentul mai subtil face referire la utilizarea bu­nu­ri­lor pu­blice: fiecare ar trebui să plă­tească propor­ţional cu bunurile publice de care beneficiază, căci pro­tecţia oferită de poliţie unui conac mo­şie­resc e mai scumpă de­cât cea a unui simplu a­parta­ment de bloc, de exemplu. Un alt argument, mai complex, ar fi a­cela că bogaţii ar tre­bui să plă­teas­că un bir pentru şansa avu­tă, pentru exploatarea o­por­tuni­tă­ţii şi impli­cit pentru faptul că astfel au distrus o­portuni­tatea altora de a rea­li­za ceea ce au realizat ei. Aceas­tă idee pleacă de la presupoziţia falsă că economia este un joc cu su-mă nu­lă: unii câş­tigă, iar alţii pierd, drept urmare cei ca­re câş­ti­gă trebuie să-i despă­gu­beas­că pe cei ca­re pierd!

Propunerea legislativă a parlamentarului social-democrat merită analizată nu pentru meritele proprii, ci pentru implicaţiile sale. Im­po­zitarea averii a fost preluată de mass-media, de colegi parlamentari şi chiar de ministrul finanţelor, Sebastian Vlădescu. „În România, spre deosebire de alte ţări, se pare că avem o emoţie, în zona politică, să impozităm proprietăţile, mai ales că o mare parte din locuitori sunt proprietari de case şi autotu­ris­me, dar au un nivel economic foar­te scăzut“, a declarat Vlădescu la audierile din Comisia de buget-­fi­­nanţe a Parlamentului. „Ideea u­nei taxe pe averile mari este vehicu­lată şi poate viitorul proiect pri­vind ta­xarea va include şi un capitol pri­vind impozitarea averilor mari“, a adăugat el.

Declaraţie de intenţie, şi nu proiect de lege
Mugurel Surupăceanu ar vrea să introducă un impozit pe avere în cuantum de 0,5% aplicat la valoa­rea averii nete deţinute, care depă­şeşte pragul de 500.000 de euro în echi­valent lei la cursul BNR, la data de 31 decembrie a anului fiscal în­cheiat. Interesant este că, deşi în e­misiunile televizate la care a parti­ci­pat social-democratul susţinea că im­pozitul ar urma să fie aplicat nu­mai diferenţei dintre valoarea netă a averii şi pragul de 500.000 de eu­ro, în textul propunerii de lege se precizează că „ba­za de impozitare pentru calculul impozitului pe ave­re este constituită din ansamblul bu­nurilor, drepturilor şi valorilor impozabile aparţinând persoanelor fizice rezidente şi nerezidente, precum şi co­piilor minori, în cazul în care sunt administratorii legali ai bunurilor acestora“. Sunt exonera­te de la pla­ta impozitului pe avere: clădi­rile aparţinând patrimoniului cultural naţional, mobilierul uzual al locuin­ţei de domiciliu, cu ex­cep­ţia antichităţilor, drepturile de au­tor, drepturile de proprietate inte­lec­tuală aparţinând contribuabilului sau moştenitorilor, care nu au fă­cut obiectul vreunei cesiuni, pla­samente financiare: titluri de plasament, bonuri de trezorerie, con­trac­te de asigurări de viaţă şi altele asimilate, renta viageră, pensia privată capitalizată, părţile so­ciale şi ac­ţiunile deţinute la societatea co­mer­cială la care persoanele fizice îşi exercită activitatea de bază şi ma­şinile, utilajele şi construcţiile agricole.

În vederea calculului im­po­zitului ar urma să se deducă o­bli­gaţiile care grevează bunurile, drepturile şi valorile supuse impo­zi­tării, inclusiv ratele aferente îm­pru­muturilor contractate sau im­po­zitele şi taxele plătite în anul fiscal anterior depunerii declaraţiei pentru impozitul pe avere şi cheltuielile efectuate pentru bunurile supuse impozitării, plătite în anul fiscal anterior depunerii decla­ra­ţiei pentru impozitul pe avere. Edi­ficator pentru cunoştinţele fiscale ale autorului propunerii legislative este faptul că vrea să impoziteze şi bunurile deţinute în străinătate de persoanele fizice rezidente, evident cu „respectarea convenţiilor inter­na­ţionale privind respectarea du­blei impuneri“ (doar România este stat membru UE). Ce nu ştie social-democratul este că o convenţie pri­vind evitarea dublei impuneri se referă doar la impozitarea câştigului, nu a averii. În plus, „proiectul său de lege“ nu este altceva decât o declaraţie de intenţie, atât timp cât „modul de declarare şi de plată a impozitului pe avere se stabileşte prin norme metodologice aprobate prin hotărâre de guvern“, norme care mai urmează a preciza şi cuantumul reducerilor aplicate asupra impozitului pe avere, „algoritmul de calcul al impozitului pe avere“. Domnul Surupăceanu se pare că nu ştie că impozitul nu poate fi stabilit prin norme, pentru simplul motiv că nu e constituţional.

O taxă depăşită...
Cu toate acestea, social-democratul a invocat, în ex­pu­­nerea de motive, precedente ce par serioase: Franţa, unde există un impozit de so­li­daritate pe avere, cu un prag de 790.000 de eu­ro şi cu rate de 0,55-1,80%, Norvegia, care are un impozit pe avere cu rate de 0,90-1,10%, şi El­veţia, unde impozitul pe avere este de ma­xi­mum 1% din activele nete. Ce uită să precizeze deputatul este că în ultimii ani foarte multe state eu­­ro­pene au renunţat la un astfel de im­po­zit: Aus­tria, Dane­marca, Ger­mania (1997), Finlanda, Is­landa şi Luxemburg (2006), Suedia (2007), Spa­nia (2008). Această taxă este una si­milară celei pe geamuri, introdusă în Imperiul britanic în 1969 şi preluată apoi în SUA. Re­zul­tatul asupra peisajului urbanistic a fost dezastruos: case mari cu geamuri cât mai puţine şi mai mici.

Dar care ar putea fi motivul pentru care ma­­­joritatea statelor renun­ţă la această mo­da­li­tate de impozitare? Primul este rezultatul u­nui calcul cost-beneficiu: costurile adminis­trării taxei sunt mai mari decât beneficiile aduse bugetului. În Franţa, de exemplu, unde taxa a fost in­tro­­dusă şi eliminată în repetate râ­n­duri, în func­ţie de culoarea politică a gu­vernării, nu­mai 1% din veniturile bugetare (nu din PIB) au ca sursă această taxă. Iar apa­ratul fiscal care se ocupă cu colectarea ei este unul conside­rabil. În prezent, în România, ANAF demonstrează că nu poate face faţă câtorva sute de mii de firme (dovadă evaziu­nea fiscală), ce s-ar întâmpla da­că ar mai avea pe cap controlul declaraţiilor a 10 mili­oane de contribuabili persoane fizice sau a câteva mi­lioane de gos­po­dării? Pentru că, şi dacă valoa­rea averii ra­por­tate nu se ridică la peste 500.000 de euro, cineva trebuie să verifi­ce raportările. În plus, tot Fran­ţa ne arată re­ver­sul medaliei a­cestui tip de impozitare: anual, la bugetul statului francez se pot colecta în jur de două miliarde de euro, însă din 1998, când a fost rein­trodusă taxa, nu mai puţin de 100 de miliarde de euro au emigrat din Hexagon, potrivit analistului fiscal Eric Pin­chet, citat de „Was­hing­ton Post“. Fran­cezii mai înstăriţi preferă să-şi exporte veniturile şi averea, pentru a e­vi­ta taxa penali­zatoare a succesului şi CAS-urile ridicate.

...şi păguboasă
Însă cel mai păgubos efect al unei astfel de taxe este acela că distruge spiritul antrepreno­rial şi aspiraţiile spre independenţă financiară ale contribuabililor, transformându-i în per­soa­ne dependente de angajatori pri­vaţi şi, mai ales, de stat. Efectul: reducerea perspecti­ve­lor de creş­tere economică. Potrivit unui stu­diu al pro­feso­rului universitar Asa Hansson, de la U­ni­ver­si­tatea Lund, din Stockholm (Sue­dia, ţară care cu dificultate poate fi bănuită de simpatii ca­pita­liste), efectuat între 1980 şi 2003, rata persoa­ne­lor care sunt propriii pa­troni în sta­tele fără o astfel de taxă este de 11,9% din total an­­gajaţi, faţă de numai 9,6% în statele ce au impus o taxă pe a­vere, o diferenţă de 2,3 punc­te procentuale. Cu alte cu­vinte, statele care nu impo­zi­tea­ză avuţia au cu 20% mai mulţi antreprenori decât cele care o sanc­ţio­nează. De ase­­menea, rit­mul de creştere a persoanelor care sunt propriii patroni în cele două tipuri de state este edificator: 0,63% în ţă­ri­le fără o astfel de taxă, ra­portat la 0,39% în ţările cu o astfel de impo­zitare.

I­nteresantă este şi evoluţia creşterii procentului din populaţie care a decis să devină propriul patron în sta­tele care au renunţat la ta­xarea averii. Austria, de exemplu, a înregistrat o creş­te­re anuală de 2,3% după elimi­na­rea în 2003 a taxei, spre deosebire de ritmul negativ al ratei au­to-angajării înregistrat în aceeaşi pe­rioadă în statele cu o astfel de taxă (-1,5%) sau fă­ră o astfel de taxă (0,6%). Dane­marca şi Ger­ma­nia, după eli­mi­narea im­pozitului pe avere în 1997, au înre­gistrat creşteri de 1,5%, respectiv 0,6%, deşi în restul sta­te­lor ritmul auto-an­­ga­jării era nega­tiv (-2,8% în sta­tele cu taxă şi 0,8% în cele fără taxă). Similar este şi cazul Olandei, după re­nun­ţarea la acest sistem de impozitare din 2000, rata de creş­tere a auto-angajării a fost de 2,2%, pe când în restul sta­­telor procentul celor care erau propriii an­gaja­tori se pră­buşea cu 3,4% în statele ce penali­zau averea şi cu 1% în cele care o tolerau. Nu trebuie ignorat nici caracterul legal al unei astfel de taxe. În Ger­­ma­nia, de exemplu, s-a re­nun­ţat la taxă du­pă ce Curtea Constitu­ţio­nală a de­cla­rat-o ne­constitu­ţio­nală, nefiind decât o formă de ex­propriere mascată.

Importantă este şi concluzia ministrului de finanţe suedez, Anders Borg, în momentul re­­­nunţării la acest tip de taxă, şi nu al a­dop­tări ei: „Marii câştigători, pe termen lung, sunt toţi sue­dezii, pentru că prin eliminarea taxei se creează condiţiile de muncă şi ini­ţiativă ca­re o să-i ajute să devină competitivi la nivel in­ter­naţional. Cea mai importantă problemă era aceea că puţini bani mai rămâneau în ţară. Este important să avem antreprenori şi să a­vem ca­pitalişti capabili să-i finanţeze pe aceşti antreprenori“.