În prima parte a acestui ma­terial spuneam că sfârşitul anului 2009 are caracteristicile unui „sfârşit de capitol“. Un sfârşit de capitol de istorie, un sfârşit de capitol de sistem politic. Voi continua, şi în această săptămână, evaluarea politicii postdecembriste.
Văd, de altfel, că actu­a­litatea de săptă­mâ­na trecută mi-a dat dreptate: bugetele au trecut fără probleme, iar PSD-ul fierbe, în continuare, la foc mic. Singurul eveniment cu adevărat remarcabil au fost alegerile de la CSM. Şi nu cred că greşesc dacă afirm că, odată cu alegerea Floricăi Bejinariu, Traian Băsescu şi-a completat Puzzle-ul puterii. Asta nu înseamnă neapărat că noua şefă a CSM va în­de­plini sarcini de la Cotroceni. Doar că la nivelul justiţiei ne­mulţumirile se vor consuma în dispute interne.
Săptămâna viitoare va fi, po­­litic, liniştită. Guvernanţii se vor apuca să-şi împartă bu­­ge­tele pe căprării, va veni mi­siu­nea FMI şi, cu mare probabilitate, Radu Stroe va câştiga un mandat fără glorie în faţa lui Prigoană Jr. Să ne întoar­cem deci la „sfâr­şitul de capitol“.

Oameni şi istorie
Cei 20 de ani care au trecut au însemnat şi schimba­rea semnificativă a structurii societăţii româneşti. Profe­sio­nal, au dispărut marile „mase proletare“. Întreprinderile in­dus­triale comuniste ori au dis­părut la propriu (tăiate cu flexul şi date la fier vechi), ori au fost privatizate, cu reduce­rile de personal de rigoare. O primă consecinţă socială (şi politică) e că atomizarea ma­se­lor omogene ale anilor ’90 face ca astăzi să devină practic imposibilă o presiune socială majoră asupra clasei politice. Greve uriaşe, cu lupte de stra­dă, mineriade, blocări de drumuri sau căi ferate, seches­trări de prefecţi sau de mi­niş­tri? Istorie! Dacă nu vor apă­rea nişte circumstanţe exter­ne ieşite din comun - război di­rect sau o criză „ca-n ’29-’33“ -, asemenea evenimente sociale sunt cu totul improbabile în România în următorii 20 de ani! Cine vehiculează as­tăzi scenarii apocaliptice, cu ieşirea în stradă a milioane de flămânzi disperaţi, este fie naiv, fie Vadim, fie diversi­o­nist politic.
Astăzi, grupurile care au in­terese comune sunt res­trân­se numeric, separate de dis­tan­ţe mari, lipsite de legături între ele şi uşor manipulabile prin promisiuni sau recompense diferenţiate. Practic, „mi­­nerii“, „siderurgiştii“, „pe­tro­liştii“ sau „muncitorii bra­şo­veni (Roman, Tractorul, Rul­mentul etc.)“ nu mai exis­tă! Ultima categorie profesio­nală omogenă majoră, cefe­riştii, sunt cu mâinile legate şi cu capul pe butucul disponibilizărilor. Să nu-mi vorbiţi, dragi cititori, despre sindica­te! Sindicatele cele mai puternice au rămas (firesc, de altfel) cele ale bugetarilor „inte­lectuali“: educaţie, sănătate, funcţionari publici. Or, vorba lui Lenin, intelectualii sunt „şo­văielnici“. Nu vor da cu pa­rul şi, asemenea Cetăţeanului turmentat, nu vor „lupta contra Guvernului“.
Sindicatele acestor categorii vor putea organiza mi­tinguri pitoreşti (de exemplu, cu „înmormântarea şcolii ro­mâ­neşti“), vor putea face scan­dal la televiziuni, vor pu­tea obţine, în ultimă instanţă, la negocierile cu Guvernul, două-trei salarii compensa­torii în plus pentru cei dis­po­nibilizaţi. Dar nu vor determina nicio schimbare politică ma­joră! (În treacăt fie spus, aceste categorii au votat, pe 6 decembrie, mai mult cu Tra­ian Băsescu decât cu Mircea Geoană. Şi eu aş pune pariu că dacă, prin absurd, Parla­men­tul l-ar suspenda iarăşi, la vară, pe preşedinte, aceiaşi alegători, disponibilizaţi între timp, l-ar susţine din nou pe Traian Băsescu. Asta pentru că fascinaţia politicii de mână forte are câştig de cauză în perioadele de criză.)
Să nu credeţi, din cele de mai sus, că sunt un nostalgic al epocii industriale sau, Doam­ne fereşte!, al vremu­rilor cu mineriade. Societatea românească s-a transformat (şi a fost transformată) în sensul larg al transformărilor glo­bale şi al contextului geo­po­li­tic (pe care îl voi detalia mai jos). Noile tehnologii - mult mai productive - şi diferen­ţie­rea produselor şi serviciilor pe pieţele globale au făcut ca pentru un individ oarecare (fie el din SUA, Germania, Bul­garia sau România) „salvarea“ individuală să fie mai lesni­cioa­să şi mai aducătoare de be­neficii decât oricare dintre variantele de „salvare“ co­lec­ti­vă. (Dacă nu mă înşel, ul­ti­ma mare mişcare muncito­reas­că din Occident a fost gre­va mi­ne­rilor britanici din 1984, e­şuată în faţa fermităţii pre­mie­rului Margaret That­cher.)

Cum stăm cu veşnicia satului romånesc?
Pentru România viitorilor doi-trei ani, rămâne o singură necunoscută: soarta şi/sau miş­cările populaţiei din me­diul rural. Satul a absorbit, du­pă 1994, o mare parte a dis­ponibilizaţilor din întreprin­de­rile industriale. O mare par­te din aceştia au plecat la muncă în Occident, cu un vârf de exod în perioada 2003-2007. Acolo au muncit şi au tri­mis bani în ţară, cu un e­fect major asupra creşterii e­co­nomice de după 2002. Ce s-a întâmplat după 2008, când în Occident a început criza? Practic, este greu să ne închi­puim însă că aceste persoane: 1. au rămas în totalitate în Occident şi 2. că, revenite în ţară, au dobândit fie capital, fie expertiză ca să se angajeze într-o activitate economică cu totul novatoare faţă de economia agrară de subzistenţă a părinţilor şi bunicilor lor.
S-a încheiat deci un capitol al satului românesc: cel de „loc de retragere în faţa mo­dernizării agresive“.
Nu am în faţă date statistice, dar cred că în următorii ani vom asista la o presiune migratorie complicată. În pri­mul rând, tinerii nu mai ră­mân în mediul rural. Măsu­ri­le pe care le anunţă Guvernul nu sunt de natură să producă efecte mai devreme de patru-cinci ani (şi niciun alt guvern n-ar fi fost în stare de mai mult, în actuala conjunctură economică). O categorie de muncitori în Occident, mai în vârstă şi posedând oarece eco­nomii, se va reîntoarce, dar cu gândul la o retragere din ac­tivitate. Ce vor face însă cei care, nici foarte tineri, nici foar­te bătrâni, au încercat în anii din urmă să-şi construiască o mică afacere? Sus­pen­da­rea subvenţiilor din agri­cul­tură nu-i afectează doar pe „fermierii“ din acest an agricol. Ea va afecta, pe termen lung, însăşi esenţa satului ro­mânesc. Ne putem aştepta, deci, fie la un exod rapid şi masiv intern, de la sat la oraş, cu supraaglomerarea urbanului şi creşterea şomajului, fie la „proletarizarea“ satelor prin vânzarea pământurilor şi apariţia unor latifundiari (şi persoane fizice, dar mai ales juridice) care vor absorbi o forţă de muncă ieftină şi puţin calificată.
În consecinţă, ca să pun punc­tul pe i: ne aflăm mai a­proape de un 1907 decât de un 1929!

Sfårşitul „banilor ieftini“
De cealaltă parte a socie­tăţii, asistăm la un alt feno­men, definitoriu pentru epo­ci­le de tranziţie: sfârşitul „ba­ni­lor ieftini“. Reaşezarea so­cie­tăţii, în urma unor eveni­men­te majore, duce automat la îmbogăţiri şi falimente spec­taculoase. Valorile se schim­­bă şi, cu acestea, şi pre­ţurile. Iuţeala de mână şi ne­bă­garea de seamă sunt co­man­damentele schimburilor în asemenea perioade. Există, totuşi, două etape. Una, mai scurtă, mai spectaculoasă şi mai „imorală“, este cea a „tu­nu­rilor“. O ştim, s-a mai vorbit despre Caritas, FNI, Ban­corex şi altele. Cert e că a­ceastă etapă se caracterizează prin lipsa legislaţiei, ceea ce permite acapararea unor ac­tive mari pur şi simplu prin forţă, prin furt.
A doua etapă e mai subtilă. Legislaţia există şi, în linii mari, funcţionează. Dar apar bani de „investiţii“. Am pus ghilimele pentru că mă refer la un sens mai larg al cu­vân­tului: toţi banii care circulă pentru ca actorii să se „pozi­ţio­neze“ mai bine într-un ca­dru economic aşa-zis emergent. Aici intră, deci, nu nu­mai investiţiile propriu-zise, ci şi sumele reprezentând co­misioane, mită, ajutoare uma­nitare, fonduri europene pre- şi postaderare şi, nu în ulti­mul rând, banii speculativi. Pri­vind cu obiectivitate, a­ceas­tă „febră“ dinamizează o eco­no­mie la start. Benefi­ciarii sunt, în această etapă, nu atât „mogulii“, „oligarhii“ sau, ba­nal, oamenii de afa­ceri, cât „e­xecutivii“: avocaţi, funcţionari publici superiori şi mijlocii, politicieni, jurna­lişti, întreprinzători „intelectuali“ (me­di­ci cu cabinete private, consultanţi de toate fe­lurile etc.).
Ei bine, odată cu aşezarea economiei, aceşti „bani ief-tini“ se împuţinează. La noi, cri­za economică a grăbit şi a precipitat chiar sfârşitul acestei perioade. (Va urma)