În prezent preşedinte executiv al Bancpost, Mi­hai Bogza a deţinut între 1998 şi 2004 funcţia de viceguvernator al BNR pe probleme de co­or­do­nare a activităţilor de reglementare, au­to­ri­za­re şi supraveghere, fiind implicat direct în pro­ce­sul de restructurare a sectorului bancar derulat în 1999-2000. De la sfârşitul anului 1998 şi până în iunie 2003, Bogza a fost preşedintele Consiliului de Ad­ministraţie al Fondului de Garantare a Depozi­te­lor în Sistemul Bancar. Anterior, a fost preşe­dinte al Eximbank, vicepreşedinte executiv al Pater Bank şi di­rector general în Ministerul Fi­nan­ţelor, asigurând conducerea Direcţiei Generale a Relaţi­ilor Finan­cia­re cu organismele internaţionale.

Domnule preşedinte, BNR a ratat ţinta de inflaţie de anul trecut în situaţia în care mul­te state din UE s-au bătut cu deflaţia. Nu credeţi că banca centrală s-a grăbit cu mic­şo­rarea dobânzii de politică monetară?
Anul 2009 a fost total atipic, din cauza crizei. BNR a trebuit să lupte pe mai multe fronturi, având uneori, pe termen scurt, obiective conflictua­le. În afara luptei cu inflaţia, a trebuit să menţină stabilitatea financiară, în­tr-o perioadă în care multe bănci foar­te mari, din ţări dezvoltate eco­no­mic şi bancar, au avut de suferit. După cum a fost necesar să sprijine şi accesul la resurse al bugetului, pentru că deficitul fiscal mare a pus pro­ble­me finanţării acestuia pe fondul unui acces limitat la pieţele externe.
Spuneam că toate aceste condiţii au dus la obiective conflictuale pentru că, de pildă, în alte ţări, stimularea reluării creşterii economice s-a fă­cut prin practicarea unor dobânzi foarte reduse. În România, unde ban­ca centrală a trebuit, printre al­te­le, să asigure stabilitatea financiară în con­diţiile în care multe credite au fost a­cordate în valută, cursul a trebuit sus­ţinut inclusiv prin practicarea de dobânzi ridicate.
Deci nicio măsură a Băncii Naţio­na­le nu poate fi privită strict, prin pris­­ma unui singur obiectiv. Din a­cest mo­tiv, n-aş putea spune că BNR s-a gră­bit micşorând dobânda de po­li­tică monetară. În fond, chiar şi în con­di­ţiile aces­tea, dobânda-cheie ră­mâ­­ne sub­stan­ţial peste nivelul infla­ţiei.

Guvernul intenţionează să dea afară 100.000 de bugetari. Cum va afecta asta calitatea portofoliilor de credite de retail acordate persoanelor din sectorul public atât la Bancpost, cât şi la nivel de piaţă?
Noi ne-am temut în toată această perioadă de criză că nivelul crescut al şomajului va afecta calitatea portofo­li­ilor de credite de retail. Suntem pre­o­cupaţi în continuare, cu atât mai mult cu cât restructurările ma­jo­re din zona bugetară n-au început. Dar, cu toate că sistemul public nu a re­curs la disponibilizări semnificative, secto­rul privat a făcut-o. Din ferici­re, băn­ci­le au găsit soluţii prin in­ter­me­diul unor produse de restructurare, care au permis diminuarea im­pac­tu­lui a­tât asupra clientului, cât şi a ins­ti­tu­ţiei de credit. Chiar în aceste con­diţii, estimez că 2010 va fi un an dificil pentru bănci atât timp cât se vor în­re­gis­tra mai departe pier­deri de lo­curi de muncă, deşi recunoaştem ne­ce­­sitatea reformării sectorului public.  

Deşi politicienii au îndemnat băncile să reia credita­rea, acest lucru nu s-a produs nici în Statele Unite, nici în zona euro. De ce ar sta altfel lucrurile în România?
Reluarea creditării reprezintă o chestiune pe care toată lumea o vrea. Noi, băncile, o dorim fiindcă activita­tea de împrumut se poate opri numai pe perioade scurte. Putem face altfel de tranzacţii, dar acestea n-au ocupat niciodată un loc important în volumul de activitate al băncilor româ­neşti, şi atunci evident că e necesară reluarea creditării. La fel, economia sau populaţia au un interes clar pentru reluarea finanţărilor. Dar problema este că, odată cu criza, s-a căscat o prăpastie între dorinţele şi posibili­tă­ţile băncilor şi ale clienţilor. În ce sens? Un element important care trebuie inclus în costul creditării nu a fost evaluat corespunzător în perioada exuberantă dinaintea crizei din Ro­mânia: riscul de credit.
Chiar şi acum, şi chiar în ziare fi­nanciare de prestigiu, lumea se uită la spreadul dintre dobânzile active şi pasive ale băncilor şi spune că a crescut nejustificat. Fără a se observa că băncile sunt mult mai prudente în ceea ce priveşte riscul de credit şi că în fiecare lună statisticile BNR evi­den­ţiază că volumul creditelor neperformante a crescut. Într-o perioadă de criză, un procentaj mai mare de cli­enţi nu e în măsură să-şi ram­bur­seze împrumuturile, ceea ce provoa­că pier­deri băncilor. Creditele acorda­te în condiţii de criză sunt mai scum­pe fiindcă trebuie luat ca factor supli­men­tar acest risc de credit, care e mult mai ridicat, în afara altor factori cum ar fi costul resurselor, care şi a­cesta e mare în România. Băncile ştiu că şi acei clienţi care aplică pentru a­ceste credite scumpe trebuie să ge­ne­reze venituri mult mai importante pentru a plăti costurile financiare mai ridicate ale creditării. Or, acest lucru e foarte dificil într-o eco­no­mie care traversează o perioadă de cri­ză. Motiv pentru care cererea şi o­ferta se întâlnesc mult mai greu decât acum doi ani, să spunem. Cu alte cu­vinte, noi, băncile, spunem că nu exis­tă ce­re­re bancabilă, iar unii dintre clienţi susţin că nu se mai pot a­propia de bănci fiindcă sunt prea scum­pe. Am­bele părţi au dreptate. Noi, la Banc­post, nu am încetat niciun moment să oferim credite, am avut şi avem campanii de publicitate în acest sens, dar numărul de cereri şi, ca atare, şi volumele de credite noi rămân mult mai mici decât înainte de criză.

Având în vedere că micşorarea dobânzilor de politică monetară n-a dat rezultate până acum nici în Statele Unite, zona euro sau România, n-ar fi fost mai potrivită o reduce­re a taxelor?
Toată lumea doreşte reducerea im­pozitelor, dar o asemenea măsură nu poate fi luată când ne batem cu un deficit bugetar mare, care mai în­tâi trebuie finanţat şi apoi redus. În­tr-a­devăr, scăderea impozitelor e so­lu­ţia de manual pentru economiile în contracţie. Necazul este că România, cu un de­ficit bugetar substanţial, nu ar fi credibilă în faţa investitorilor cu un program care vine cu o astfel de mă­sură, care ar fi considerată nerea­listă. România a intrat în criză în si­tua­ţia în care deficitul bugetar deja ri­dicat nu i-a oferit spaţiul de manevră pe ca­re l-au avut alte ţări pentru a creşte cheltuielile bugetare în vede­rea combaterii efectelor crizei sau pentru a mic­­şora veniturile, aşa cum sugeraţi dv.

Noul an a început cu execu­ta­rea garanţiilor aferente credi­te­lor, după ce în 2009 băncile au preferat să amâne rambursarea restanţelor prin acorda­rea unor perioade de graţie sau reducerea valorii ratelor. Dar dacă unii debitori nu pot să-şi achite ratele, alţii pur şi simplu refuză să le mai plă­teas­că. În ce măsură o majora­re a taxelor va amplifica procesul de executare a garanţiilor?
Executarea garanţiilor aferente creditelor nu e legată de un an sau altul. Băncile din România încearcă, acolo unde clienţii au posibilitatea şi disponibilitatea să-şi achite creditele, să găsească soluţii. Şi abia atunci când epuizează toate posibilităţile de soluţionare amiabilă, băncile trec la executarea garanţiilor. Probabil că la începutul anului 2010, din mai multe motive, cum ar fi reluarea activităţii judecătoreşti, blocată un număr de luni în 2009, s-a atins o masă mai vi­zibilă de clienţi ale căror garanţii să fie executate.
Într-adevăr, majorarea taxelor poa­te amplifica procesul de executa­re, pentru că orice înăsprire de regim fiscal pune o greutate suplimentară pe umerii agenţilor economici, ceea ce determină reducerea capacităţii lor de rambursare. În acelaşi timp în­să trebuie subliniat că şi bugetul sta­tului este un debitor al băncilor şi e limpede că are nevoie de un aflux su­plimentar de venituri în această pe­rioadă. De aceea, trebuie găsit undeva un echilibru între o eventuală creş­te­re a impozitelor asupra companii­lor şi necesitatea creşterii colectării, precum şi a eficienţei cu care banii sunt chel­tuiţi, pentru a se evita ca o eventua­lă înăsprire a regimului fiscal să devină excesivă şi deci contraproductivă.

În ce măsură politicile econo­mice trebuie orientate spre deblocarea unor pieţe bazate pe tranzacţionarea unor produse de acumulare gen „Pri­ma Casă“, şi nu spre stimularea investiţiilor productive?
Băncile au semnalat, la diversele întâlniri avute cu autorităţile, necesitatea unor investiţii care să asigure reluarea creşterii economice şi şi-au exprimat intenţia de a finanţa astfel de proiecte. Cu atât mai mult cu cât aceste investiţii ar fi avut un efect de antrenare suplimentar, pentru că ar fi generat cofinanţări de sume ne­ram­bursabile de la Uniunea Europea­nă. Aşadar, dacă România ar fi făcut mai multe drumuri, autostrăzi ori in­vestiţii pentru protecţia mediului, pentru fiecare euro pe care îl investea ar fi primit un alt euro sau chiar doi din partea UE, ceea ce ar fi fost bene­fic pentru economia românească. Dar dacă acest lucru nu s-a produs din mo­tive obiective sau subiective ne bu­curăm, în schimb, de orice produs sau program care dă un impuls oricărui segment al pieţei, cum a fost şi acest program „Prima Casă”. Meri­tul acestuia este că a stimulat tranzac­ţiile de pe piaţa imobiliară, în condi­ţi­ile în care băncile au fost afectate de numărul insuficient de tranzacţii de pe piaţă, ce a făcut dificilă evaluarea preţului real al activelor imobiliare - principala formă de garantare a cre­di­telor în România. Altfel spus, unul dintre motivele pentru care s-au luat mai puţine credite în România a fost că, în absenţa unei pieţe imobiliare ca­re să funcţioneze cu o viteză depli­nă, băncilor le-a fost greu să evalueze corect garanţiile imobiliare pe care puteau să le aducă clienţii. Şi atunci un astfel de program, „Prima Casă”, deşi n-a reuşit să facă minuni, a avut meritul de a fluidiza oarecum piaţa.

În anul 2006 aţi spus că luaţi în calcul emiterea de obliga­ţiu­ni ipotecare pentru refinan­ţarea portofoliului de credite al Bancpost. În momentul de faţă nu se mai discută nimic de­spre o astfel de iniţiativă. De ce?
În situaţia în care pe piaţa româ­nească există în monedă naţională doar depozite atrase la termene re­du­se, între una şi trei luni, nu poţi să dai credite ipotecare cu scadenţe la 20-30 de ani pe aceste surse, fiindcă dife­ren­­ţa de scadenţe este foarte mare. Din acest motiv, noi, Bancpost, am spus că vom începe să emitem obligaţiuni ipo­tecare, care să ne asigure resurse pe termen mai lung. Am şi făcut-o în anumite perioade, e adevărat că nu pe piaţa românească, dar am realizat-o pe pieţele externe, prin vehicule apar­­ţinând grupului. În februarie 2007 am fost chiar primii care am e­mis obligaţiuni în lei pe 10 ani, chiar îna­intea statului român. Din păcate, du­pă izbucnirea crizei, am fost ne­voiţi să punem în sertar aceste pro­iec­te, pe care le vom relua atunci când pieţele ne vor permite.
Să fim realişti, în momentul de faţă încrederea în economia româ­neas­că, deşi şi-a reluat tendinţa ascendentă după intrarea bugetului în pe­rioada de votare, încă se găseşte la un nivel redus. Pieţele externe sunt în prezent prea scumpe pentru agenţii economici din România şi va trebui ca următoarea emisiune de obliga­­ţiuni a statului român să dea un semnal pentru ca apoi şi noi, băncile, să putem ieşi pe aceste pieţe.