Seismele ce au zguduit fondurile mutuale, în primăvara lui 1996, au alertat întreaga piaţă de capital din România. După prima explozie (o reacţie în lanţ: Credit Fond, CIRO, ARDAF au comunicat căderi ale titlurilor de participare), decizia CNVM aproape că a fost aplaudată. A doua explozie însă, de la FMOA (Fondul Mutual al Oamenilor de Afaceri) administrat de SAFI, a făcut ca săgeţile otrăvite să fie aruncate şi către CNVM. Gama criticilor era largă: de la acuzaţia că a provocat explozia, prin inducerea unui „risc de calcul”, până la învinuirea de nesupraveghere a pieţei. Care a fost adevărul? Pentru a înţelege mai bine lucrurile, este nevoie să facem câţiva paşi înapoi. Ca atunci când privim un tablou. Comparaţia nu e deloc forţată. Iar timpul ce s-a scurs din ’96 până acum poate fi un sfetnic bun.
Valorile pieţei de capital au un numitor comun cu lucrările de artă: modalitatea de stabilire a preţului. Oricare alte mărfuri, care se vând „la mâna a doua“, vor avea un preţ mai mic. O vânzare la „mâna a treia“ se va face la un preţ şi mai scăzut. Valorile de pe piaţa de capital, în schimb, acţiunile, obligaţiunile, alte titluri financiare, asemenea operelor de artă, de foarte multe ori dobândesc un preţ mai mare la fiecare nouă tranzacţie. Să privim aşadar tabloul, asigurându-ne perspectiva. Vom observa că, la noi, pe piaţa de capital, naşterile au fost dureroase. Toate. Inclusiv naşterea bursei de valori, care a înaintat scrâşnind din dinţi fără ca activitatea ei, multă vreme, să fie altceva decât un exerciţiu. Sau a celor cinci fonduri ale proprietăţii private, ce au aşteptat timp îndelungat o lege de transformare în societăţi de investiţii. Aşa că nici instituţiile în cauză, nici milioanele de cetăţeni care le-au încredinţat cupoanele nu ştiau atunci ce rol vor avea în arena pieţei de capital. Prin urmare, unicul stâlp de rezistenţă pe care piaţa de capital s-a sprijinit într-adevăr, la începuturile ei, l-au constituit fondurile mutuale. Iată însă că până şi acest unic stâlp, zguduit de cele două seisme, din primăvara lui ’96, a trepidat îngrijorător. În acest context, s-au făcut auzite voci - şi nu au fost puţine - care întrebau ce nevoie avem noi de piaţă de capital. Bursa de valori, societăţile de brokeri, fondurile mutuale erau considerate tichii de mărgăritar prinse pe chelia economiei noastre. Un fel de fandoseli inutile.
Deşi piaţa de capital ar fi putut să fie, pentru economie, un tub de oxigen. Căci una dintre rănile ce sângerau atunci, în economia românească, era tocmai puţinătatea capitalului. Nu se găseau destui bani pentru investiţii nici în bugetul statului, nici la societăţile în care acţionar principal era Fondul Proprietăţii de Stat, nici în companiile private. Din acest motiv, în primul rând, stagna restructurarea. Şi iată cum, după un îndelungat efort de suprainvestire în industrie - proces în care, adeseori, eficienţa obţinută nu a fost justificată de imensitatea resurselor angajate -, începând din 1980 s-a trecut în cealaltă extremă: reducerea sau chiar reprimarea investiţiilor pentru înlocuirea capitalului fix uzat fizic sau moral. În anii ’90, procesul investiţional a suferit noi şocuri, sub loviturile unui lung şir de crize: a creditului intern, a valutei, a producţiei şi a consumului. Mai presus de toate a fost însă criza capitalului. Nevoia de capital a devenit dramatică.
Capitalul înseamnă muncă economisită şi investită. Adică bani scoşi din consumuri amânate. Şi folosiţi apoi în producţia de bunuri şi servicii. Sau, mai exact, în producţia de bunăstare. Nu era deloc nebună, în anii ’90, lumea ce se dădea în vânt ca să facă rost de capital. Şi nu era deloc nebună lumea care multiplica pieţe de capital, pentru ca ele, la rândul lor, să multiplice capitalul. Un lucru era clar înţeles şi la noi: că fiecare pas înainte, pe calea dezvoltării, se putea face numai după ce se asigura o cantitate de muncă economisită şi investită. Asta încercau să facă, de fapt, şi fondurile noastre mutuale. Prin activitatea lor, prin politica lor, prin remuneraţii substanţiale provocau populaţia la o competiţie benefică pe multe planuri. Oamenii erau îndemnaţi să-şi rupă de la gură şi să pună bani deoparte: muncă economisită.
Teoretic, lucrurile erau în ordine. Banii erau adunaţi în fonduri colective. Peste un milion de persoane, atrase de acest „joc”, au încredinţat acestor instituţii o grămadă de bani economisiţi. Bani transformaţi în capital. În sensul că munca economisită de o bună parte a populaţiei putea fi investită. Fondurile puteau să facă plasamente: să investească în retehnologizări, în deschideri de noi afaceri, în dezvoltări. În acest fel, toată lumea ar fi câştigat: populaţia şi-ar fi multiplicat banii, întreprinderile ar fi putut să facă investiţii, societatea putea să progreseze. Dacă ar fi fost îndeplinite două condiţii: 1) circuitul să fie corect, nimeni să nu caute să înşele pe nimeni; 2) plasamentele să fie făcute cu înalt profesionalism. De aici s-a născut şi o a treia condiţie, şi anume ca nu doar CNVM-ul, ci şi fondurile mutuale să dea dovadă de înalt profesionalism, să lucreze cu echipe interdisciplinare, în care analiştii financiari să fie dublaţi de psihologi şi sociologi, pentru a nu greşi dozajul intervenţiei. Cum însă nu au fost găsite cele mai eficiente combinaţii, razele CNVM, trimise către fondurile mutuale, au creat panică între investitori. Şi erau pe cale să provoace un haos celular pe fragila noastră piaţă de capital. Problema a rezolvat-o timpul, începând cu anul 2000.
