O colecţie de prostii

Ar trebui să recunoaştem. În anul 1990 am plonjat în libertate, neinformaţi şi nepregătiţi pentru ceea ce în­semnau în profunzime economia de piaţă şi capitalismul financiar. A fost debutul carierei publice a prostiilor în care am crezut şi al consecinţelor a­cestor prostii în viaţa noastră.
De ani buni ne tot repetăm teza con­­form căreia coloana vertebrală a eco­nomiei o constituie întreprinderile mici şi mijlocii. Când economia este în creştere, aceste unităţi economice de talie mică şi mijlocie asigură flexibilitate şi răspunsuri rapide în piaţă. Dar când economia dă semne de de­pre­sie serioasă, primele care intră în a­ba­torul crizei, mai ales dacă s-au bazat prea mult pe creditare, sunt toc­mai aceste întreprinderi mici şi mij­locii. U­ne­le guverne au observat această vulnerabilitate şi au dezvoltat din timp programe de consolidare pentru ele, aşa cum a făcut guvernul francez, care a susţinut un program de consolidare a cel puţin 1.000 de asemenea întreprinderi pentru a-şi depăşi statutul de IMM. Guvernul nos­tru este orb şi as­tăzi, când nu­mără închiderile de firme şi şomerii aferenţi şi desfiinţează mi­nis­terul specializat.
De două decenii etalăm tot felul de prestidigitaţii fiscale pentru a asigura o taxare cât mai lejeră a profiturilor şi dividendelor. Am crezut în adevărul te­zei conform căreia profiturile de azi sunt locurile de muncă de mâine. Şi profituri au fost la niveluri incredibil de mari în România, dar locurile de mun­că au întârziat să apară la lumina zilei. Probabil încă mai aşteaptă să se în­toarcă profiturile respective din vacan­ţele lor prelungite din para­di­surile în care se odihnesc activ. Ca­pitaliştii ro­mâni care nu au făcut că­rare spre paradisurile fiscale şi bancare ar trebui să fie sanctificaţi, că nu sunt mulţi.
Tot de două decenii ne tot străduim să reducem resursele financiare ale sta­tu­lui şi ale sistemului de securitate so­cială. Har Domnului, am reuşit! Ni­meni în Europa nu are un fond al asi­gurărilor de sănătate mai mic de 3% din PIB, ca noi. Nimeni în Europa nu in­­vesteşte atât de puţin în formare pro­fesională. Nimeni în Europa nu a­lo­că mai puţin de 1% din PIB pentru protecţia familiei şi nu visează la po­litici nataliste, aşa cum fac liderii noş­tri. Nimeni în Europa nu promo­vează o politică salarială mai severă decât noi, cu grijă ca nu cumva cheltuielile sala­riale totale să nu depă­şeas­că prea mult 30% din PIB.
De două decenii noi credem că dez­vol­tarea postbelică a ţărilor europene din Vest s-a făcut numai şi numai prin cocoloşirea capitalului şi că aşa ar trebui să facem şi noi. Că statul social s-a consolidat numai după ce capita­lul privat a crescut mare şi robust. Că po­li­ticile distributive şi re­distributive ale stângii trebuie să aş­tepte, să se pro­du­că mai întâi acumularea proprie po­li­ticii de dreapta. Am crezut prost. În toa­tă Europa, la doar câţiva ani de la sfârşitul războiului, cheltuielile salariale reprezentau cam 70% din valoa­rea adăugată bru­tă creată în econo­mie. Ponderea sa-la­riilor a început să scadă doar după 1978, ca obiectiv dis­cret al revoluţiei neoconservatoare. În Franţa, în anul 1949 şi în condiţiile gre­le de după război, cheltuielile sala­riale reprezentau 71,2% din valoarea a­dăugată brută. În 1976, cheltuielile salariale erau de 72,1% din valoarea a­dăuga­tă brută în Belgia, 70,4% în Ger­mania, 75,6% în Franţa, 72,1% în Ita­lia, 73,3% în Olanda, 77,3% în Su­e­dia, 76% în Marea Britanie, 69,2% în SUA, 80,4% în Japonia, 68,9% în Ca­nada, 72,4% în Australia. Lumea dezvoltată a crescut sprijinindu-se pe mi­lioanele de salarii corecte şi de­cen­te, nu pe miile de profituri obeze. Nici astăzi, în plină globalizare, sala­riile nu reprezintă mai puţin de 54% din va­loarea adăugată brută în niciuna dintre ţările amintite mai sus.
Dacă vrem să ajungem acolo unde ne-am propus în 1990, este cazul să renunţăm la colecţia de prostii cu ca­re ne-am ocupat mintea şi timpul. Cum? Avem în faţa noastră cam doi ani în care să ne gândim şi mai mult pen­tru revenirea la normalitate.